Fata – Poveste, care semăna ba cu „Fetiţa cu chibriturile”, ba cu Ileana Cosânzeana, ba cu Cenuşăreasa, mi-a dat întâlnire lângă o mănăstire.
– În lumea voastră nu mai e loc şi de mine?
În principiu, da! De ce eşti pesimistă? Uită-te-n jur! Lumea e veselă, nu tristă.
– Lasă-mi fata în pace!, se răsteşte, la mine, numitul Ispirescu. Petre Ispirescu. Te dai la ea? Şi tu şi toţi netrebnicii din iarmarocul ăsta?
Da, bag de seamă că lângă amintita mănăstire era un fel de parastas-iarmaroc. „Înghiţitorul de săbii”, „Femeia cu barbă”, „Scuipătorul de flăcări”, iluzionişti de unde vrei și, mai ales, nu vrei. Fiecare cu basmul-promisiunea lui.

Apar şi Fraţii Grimm, dar în costum de doliu. Fiecare ţinea în mână câte două flori. Două pentru Hans, celelalte două pentru Gretel. Şi ei urmau să moară. Respectuos, lumea le face loc să treacă.
Domnul Andersen ține în mână o jerbă.
– Este pentru «Fetiţa cu chibriturile», care are de gând să moară a doua oară aici, îngheţată. Vin să-i aduc un nou omagiu, îşi justifică prezenţa domnul Hans.
Prima Poveste se sinucide, trăgându-şi singură scaunul de sub picioare. La fel fac Hansel şi Gretel. Fraţii Grimm pun florile la căpătâiul lor şi-apoi pleacă repede cu o cursă charter. Lui Păsărlăţilungilă îi cade o lacrimă. Îi cade şi-a doua văzând-o pe Ileana Cosânzeana atârnând în ştreang, taman când „Femeia cu barbă” zicea că-ntr-o Românie de poveste va exista tinereţe fără bătrâneţe, iar inflația se va domoli. De-atâta zgomot, „Frumoasa din Pădurea adormită” se trezeşte. Vede mulţimea, priveşte iarmarocul şi face infarct. Moare pe loc, nu-i nevoie să mai ajungă la eşafod.

Numai Cenuşăreasa mai trăieşte încă. E nevoie de ea. Când „Bâlciul deşertăciunilor” se va termina – dacă se va întâmpla așa ceva! – va trebui să strângă toată mizeria lăsată în urmă de „Femeia cu barbă”, „Înghiţitorul de săbii”, „Scuipătorul de flăcări”.
Apoi, ca orice poveste, va muri şi ea. Cenuşăreasa este, aţi ghicit, România.