Ce-i drept, la-nceput despre vulturi este povestea. Un fel de „Love in the air”, la propriu. Fiindcă spune muzeograful Florentina Pitic, de la Muzeul Cinegetic Posada: „Aripile vulturilor străluceau în soare, dar niciunul nu era complet singur; masculii aveau aur pe aripa dreaptă, femelele pe aripa stângă. Doar împreună deveneau întregi”.
Iar mai apoi, nu doar despre vulturi.
„Ca să fii om întreg” – după cum spune Bogza – iubește pe aproapele tău, chiar căzut la pământ.
Fiindcă va veni vremea când, de bună voie și siliți de viața asta, vom spune: „Nu pot să zbor, dar am avut aripi, cândva”.
Acel cândva ce poate fi azi, mâine… Nimeni nu știe când. Așa cum nici „Albatrosul” lui Baudelaire nu intuia acel amuzament al mateloților nerozi ce-și băteau joc de el.
Nu-i vorba, aici, până la urmă, nici despre Romeo și Julieta, nici despre Tristan și Isolda.
Poate, doar un pic din „Jocul privirilor”, al lui Canetti. Sau despre Esenin: „De-aș atinge aceste brațe reci/Și-al tău păr, ca floarea cea de toamnă”.

Firește, se întrec poeții în declarații-declamații. Dar cine să-i mai bage, azi, în seamă?
E plină lumea de versuri și cărți despre iubire.
„Dau lumii, dau lumii de știre/Iubesc, am curaj și mă tem”.
E noapte și e frig în lume, seniori. E iarnă cu parfum de primăvară.
„Mă tem că n-am să te mai văd, uneori”?
Iar uneori, este sinonim, azi, cu deseori.

„Love in the air”. Precum în cer, așa și pe pământ!





.