Mergeam prin pădure cu tatăl lui Labiş. Căpătase o oarecare încredere în mine şi, învăţător fiindu-mi, mă luase cu el să-mi arate traseul pe care l-a urmat „un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea”. Prin inimă neagră de ţară pe cale să dispară, treceam. Îmi povestea că are probleme cu fi-su.
– Se visează poet. Eu îl vreau vânător.
– Unde vine Levantul?, l-am întrebat, durându-mă în cot de problemele lui. Levantul, copile, este o ţară – imaginară. Levant – România îi spune exact. Hai s-aruncăm o privire la codrul de aramă.

Stau şi mă întreb: Ce gândeşte învăţătorul meu?
Se-adună nori. Cred că o să ningă cu fulgi de argint. Nu-mi convine. „O, cum aş vrea să nu mai vină…” La zăpadă fac referire….
– Se aud paşi!, îi spun cu glas tremurând domnului Labiş.
– Stai liniştit, e un poştaş!
O căprioară se uită mirată la noi. O fi plângând, mi-am zis, de mila domnului învăţător care nu se înţelege cu fiul.
În sfârşit, poştaşul ajunge.
– „În tolbă avea multe scrisori. Şi cupoane de pensii. D-aia mergea aşa greu”,  poate gândiţi.
Nu! Avea motofierăstraie Stihl. Era poştaş avangardist. Ne-a explicat amândurora că Drujba – adică Prietenia – s-a dus de mult timp pe Apa Sâmbetei în Levantul – România.
– Sunt Stihluri care rad tot. Am şi instrucţiuni de folosire a lor”.
Tatăl lui Labiş le citeşte.
Poştaşul îmi dă pe furiş o telegramă, pe care scrie: „Nu fi-su a tras. Nu el a omorât Căprioara. Alţii sunt criminalii!”.

Ningea sau ploua? Habar n-am! Ştiu doar că seceta uscase cam tot ce mai înseamnă normalitate în Levant – România. Pe umeri, învăţătorul Eugen Labiş ducea umbra Căprioarei.
Şi azi, Nicolae este student la Facultatea de Silvicultură, Braşov. De peste 30 de ani, vă daţi seama? Că pică mereu la o materie: „Vânătoare”.
Ziarele locale scriu că nu-i plac mistreţii cu colţii de fier, lupii îmbrăcaţi în blană de oaie… Fauna Levantului – României.
Acelaşi poştaş îmi mai trimite o telegramă. Acelaşi mesaj:
– Nu el a tras. Nu el a omorât Căprioara. Alţii sunt criminalii!

„Tragică beţie”, dulce Românie!