Mi-a reproşat: „Ţi s-a urât cu binele!”. M-a întrebat: „Da’ ce eşti aşa curios?”. M-a sfătuit: „Nu pune întrebări anapoda cu destinul. Stai în banca ta!”. Aşa mi-a spus Marin Preda. Adăugând: „Ce întrebare e asta? Auzi: «Românie, unde mergem noi, Doamnă?»”.
De rău ce sunt, am insistat pe lângă Ilie Moromete. Pseudonim, Marin Preda. De afurisit, l-am necăjit:
– Bre, că io nu îţi mai zic ca alţii, monşer, unde e Niculae?
S-a muiat Marin Preda. Îi văd în colţul ochiului o lacrimă. Eu nu plâng. Râd de naivitatea lui. Şi răsucesc cuţitul în rană.
– Unde e copilul matale, premiant căzut în şanţ? Parcă îi ștergeai cu sfială cărţile. Greşesc cu ceva?
– S-a săturat de cules minciuni. A plecat. La cules de căpşuni, la cules de sparanghel, la cules de minuni prin alte lumi. Dus a fost!
(„Românie, unde mergem noi, doamnă?)

Marin Preda fumează. Miroase urât prezentul. Şi viitorul fumează. Şi domnul viitor al ţării pufăie dintr-o ţigară puturoasă. Mă uit la nea Marin. Speră că mă voi opri odată şi-odată cu întrebarea asta. S-o creadă el!
(Românie, unde mergem noi, Doamnă?).
– Ai uitat ceva, nea Marine, când ai scris Moromeţii. Niculae avea şi-un penar de lemn. L-ai lăsat în şanţ. Nu te întreb de ce. Ai intuit mata ceva: era sicriul unei naţii!
– „Taci!”
– Nu-i replica mata! Spunea cândva chestia asta un Prinţ din Levant.
– Am spus cândva că scriu greu. D-aia răspund cu citate din oameni cu carte.
– Palidă scuză!
– Nu mai fii sceptic! Vezi şi tu un film! Îţi recomand o comedie.
– O comedie e-aproape totul, în ţară, Ilie! Şi mai lasă naibii ţigara aia. Parcă „nu obişnuiai” să fumezi.
– „Fumând, ne putem gândi la nişte idealuri şi mai grozave”. Citeşte-l pe Sorescu!
– Fumând, mă gândesc la grozăvii! Cum ar fi: „Românie, unde mergem noi, Doamnă?”

– Am scris, cu inima strânsă, la finalul vieţii-roman, Moromeţii: „Niculae, unde mergem noi, domnule?”.
– Ai întrebat, doar atât. Şi ai sperat.
Atunci, Marin Preda s-a lăsat de fumat. Am văzut luna. „Însă foarte puţin”.

Românie, unde mergem noi, Doamnă? Pe drumul cărui destin?