Sau era ziuă, cine mai știe? Sau noapte, după „truditele șoapte” ale unui poet. Edgar Allan Poe cred că-l cheamă. Nu mai știu. Sunt ani mulți de-atunci, măsurați în „Annabelle Lee și alte poeme”.
Mirosea oarecum a „Flori de mucigai”, dar Arghezi avea o altă filozofie de viață, deci nu era cazul să fie vreun epigon de-al lui.
– Știi, anchetez „Crimele din Rue Morgue”, mi s-a destăinuit. Și apoi – că na, poetul, tot poet – a luat-o iar pe arătură: „Mă bate un mistic clar de lună!”.
Am crezut o clipă că are o pistă, un indiciu, ceva… Aiurea!
Era băut, clar. Dar n-aveam eu căderea să-l pun să sufle-n fiolă. Sau etilotest, cum se zice în limbaj modernist.
– Ești cu mașina?
Nu s-a coborât la mintea mea de muritor să-mi răspundă. Doar striga de trezea tot cartierul. Iar ăsta se numește Muzeul Cinegetic Posada.
Acolo era dușmanul lui de moarte, Corbul. Acolo-i și-acum.
– Pasăre nebună, pasăre nebună, unde-i iubita mea, Lennore? Și când am s-o mai văd?
Iar corbul, culmea, râdea și-i răspundea-n sictir: „Nevermore!”

M-am gândit la multe auzind și eu croncănind – adică vorbind – zburătoarea. Să sun la doctorița mea de familie, s-o-ntreb dacă am luat-o și eu razna? Că prea se uitau ciudat la mine ciutele-mpăiate din muzeu. Iar Doinaș nu-și mai pusese purtătorul de cuvânt – doar îl știți pe nefericitul Prinț din Levant! – să strige „Veniți să vânăm mistrețul cu colți de argint!”.
Tăcea, deci nu era a bună.
Aveam numărul lui Dan Botta, că el îmi făcuse bucuria de a-l traduce pe Poe. Sun, îmi răspunde robotul:
– Da, așa zice Corbul, mereu: Nevermore! Adică „Niciodată!”. Au mai întrebat și alții.

Mă bate-un și mai nașpa gând. Nu „mistic clar de lună”, că n-am revelații de scriitor: să sun la 112 și să-i ia pe-amândoi. Și pe Poet, și pe Corb. Doi, la pachet!
Așa am făcut și cu Baudelaire. Eram de față când mi-a zis: „Mă sinucid pentru că mă cred nemuritor și mai sper”.
Prizase din „Florile răului”, ce să-i ceri? Eu am chemat Salvarea, el a ajuns la spital.
După o dezalcoolizare de-o lună, era mai sprinten ca puștanii de azi. Și îndrăgostit, firește. Văzuse „La Beaute” – o gagică mișto rău, în traducere liberă – trecând strada și-a luat-o la fugă după ea. Semaforul era roșu, dar ce mai conta?

Adică a contat. Un scrâșnet de frâne… La volan era Isadora Duncan. Lângă ea, Esenin, cu-o sticlă de vodcă.
Băi, și doar promisese: „Cârciumile le-aș uita pe veci/ N-aș mai ști nici versul ce înseamnă/ De-aș atinge aceste brațe reci/ Și-al tău păr ca frunza cea de toamnă. ”
În fine, de-ale clasicilor care-și permit multe. Chiar prea multe! Să fie nemuritori, de exemplu!

Doar că, of, ploaia! Sau, of, toamna! Pentru mine, Lennore nu era iubita lui E.A. Poe. E viața, ce trece. Iar Corbul-timp, rămâne.
Vampirul naibii!
Că am simțit cum își face perfuzii de anotimp. Are grupa de sânge AB4, nemernicul. E primitor universal, sadicul pământului!
– Stai calm! Și mâine e o zi!, mă consolează veșnic-optimista Scarlett O’Hara, care-și vopsise părul „ca frunza cea de toamnă”.
– Dar o altă viață?
– Nevermore, îmi răspunde Corbul. „Niciodată”, îmi traduce Doinaș.
Îi cred pe-amândoi.

Și mă oftic. Prea multe-și permit clasicii ăștia. Să fie nemuritori, de exemplu!
Bacovia mai lipsește, da’ nu-i timpul trecut!

(Foto: Muzeul Cinegetic Posada)