Se lăuda că el a scris  „Despre eroi şi morminte”.  Şi  trebuia să urmez sfatul lui:
– Fii şmecher! Fură, că nimic nu se pierde, totul intră într-o altă posesie! Ca la fotbal, doar știi. Calcă pe cadavre, la o adică. Ce mai simt ele? Ehhh, oale și ulcele!
Tăceam. El tot pălăvrăgea:
 „În ziua de azi, să fii azi megastar, e un dar pe care puțini îl refuză. Dacă vrei, te-ajut eu. Trebuie doar… A, să nu uit: lumea nu prea mai crede decât la diverse ocazii în ceva mai presus decât ea: la cutremure, în caz de război şi chestii d-astea. După aia, uită ușor. Foarte ușor! 
Şi-a tot lălăit-o sfătuitorul meu cum e să fii în centru atenţiei, cum să te faci chiar frate cu dracu’ până ce treci nu’ş ce punte. I-am explicat că am, ca orice muritor, un singur pod de trecut. A insistat să-mi explice că lumea asta-i rea…
– Şi nici eu nu sunt mai bun!, i-am retezat-o. Şi eu, la fel ca ea. Când aşa, când aşa! Ba cu porniri de răzbunare, ba cu gând de iertare. 
Mirat, m-a întrebat cum reuşesc să uit, să-i las în plata Domnului p-ăi de mi-au făcut rău. Sau, culmea!, pe cine mi-a făcut bine! 
– Trag de mine, bătrâne! Mai ales dimineaţa, după câte-o noapte de nesomn. Îmi zic că am în faţă o nouă zi, deşi ştiu prea bine că-i una şi aceeaşi de ieri, de-alaltăieri…
Dar e viaţa mea: nefentată şi gata! Dar e conștiinţa mea: ne-ncărcată! Pe cât se poate, fireşte.

Insistent – ca orice pretins autor că a scris  „Despre eroi şi morminte” – a mormăit ceva de genul:
– Poţi fi celebru post-mortem sau în viaţă. Ultima variantă e cea mai mişto.  Da’ nu trebuie să-ţi spun eu cum e mersul: apari la televizor, dai autografe, faci reclamă la diverse produse. Te-ajut să obţii şi doctorat dacă vrei. Trebuie doar să…
Am dat din cap, în semn c–ă nu. Atunci, a schimbat placa:
– Deci, neica-nimeni vrei să fii. Adică, un fel de ultimul om. Umbră pământului să faci. Asta vrei? Şi-apoi o cruce, la căpătâiul nimănui. Că nimeni vei fi. Adică, doar un biet om!

Dezamăgit de alegerea mea, a plecat. Un pic – doar un pic – parcă mi-a părut rău c-am fost ursuz cu el. L-am strigat, dar parcă nu era glasul meu:
– Întoarce-te şi povesteşte-mi despre vedete! Despre idoli şi zei. Zi-mi cum să fac reclamă la orice produs anti-moarte. Anti-toate!
– Trebuie doar să-mi fii ca un frate. Citeşte-l, aprofundează şi crede în ultimul capitol al cărții lui Darwin. Îmi aparține, am chiar drepturi de autor asupra lui. Acolo scrie despre cimpanzei, zei și alți şmecheri din ăştia. De astăzi, de ieri, de mâine…
– Despre oameni, nu? N-ai scris niciun rând? Zi-mi ceva despre ei, nu despre zei!

Sictirit că tot îi amintesc de oameni, iar nu de mai marii zilei, a luat-o la sănătoasa. Copitele-i bocăneau. Cerul era asfaltul, iar asfaltul era catran. Cred că mi-a zis ceva de genul „Fraier mai eşti! Da’ poate te răzgândeşti”.
Nu m-am răzgândit. Cum nici mulţi dintre voi.
Ba, chiar am zâmbit.
Cu Darwin, fireşte, n-am nimic. Doar că uneori mai am ceva îndoieli asupra unui capitol. Ultimul!
Ştiu, şi eu voi fi ţărână, ca alţii. Doar că – la fel ca dumneavoastră – nu sunt megastar. Şi nu prezint nici măcar Meteo la televizor.
Uite, de-abia acum l-am înţeles eu pe Baudelaire. Fiindcă odată nefentată, pe cât se poate, Viaţa…
„Mă cred nemuritor şi mai sper!”