Nu ştiu de ce lumea îmi spune aşa. Nu ştiu de ce oamenii cârcotesc că nu am chef de râs. Habar nu am de ce îmi zic că, arareori, abia citesc pe faţa mea un surâs. Şi, ce-i mai rău, nici urmă de plâns.
Mi-e greu să înţeleg şi de ce îmi repetă mereu: „Aveai o misiune, Darie!”.
– Sarcina ta, dragul meu, este să-i iei în râs. Obligaţia ta, fiule, este să uiţi! În fişa postului scrie: Niciodată să nu simţi durerea altuia! Şi lasă naibii strugurele ăla!, mi-a impus doctorul la care am fost dus.

Eram bolnav de toate afecțiunile pe care un om normal le avea. Cândva!
– Dragă, îl vezi pe pacientul din salon? Ca el sunt mulţi în ţara asta. Zac prin spitale stadioane, prin săli de sport, pe maidane… Ce tupeu: să simtă durerea altuia! Să plângă deznădejdea cuiva! Să-şi iubească aproapele ! Curată nebunie, zău aşa!, explică sora-şefă a spitalului rezidentei abia angajate.
– Ce-i rău în toate astea?
– Ie-te-te la ea! Nu cumva te-oi fi crezând Regina Maria? Oi fi şi tu mama răniţilor din dragoste de ţară? Nu te-au învăţat la facultate că-i vremea uitării? A ignoranţei? A sfidării ? Afecţiunea, draga mea, dăunează mai mult sănătăţii decât ţigara sau alcoolul.

– Ce face pacientul nostru? Cum mai stă cu afecţiunea? Ia să-i luăm  tensiunea!, îmi zâmbeşte fals doctorul pentru care eram un caz special.
– Mai sper încă, şefu’. Mai cred încă în ea cât timp boaba de strugure speră că nu va fi strivită.
– Soră !
– Ordonaţi!
– Fă-i o injecţie antiafecţiune şi o alta, anti viţă-de vie!
Am fost anesteziat. Nu mai simţeam nici râsul, nici măcar plânsul din lacrima celor care m-au crescut. Într-un acces de furie, le-am strigat:
– Ce v-a apucat? Aveţi cam mult timp liber de îmi cereţi mie, de ne reproşaţi nouă, lipsa de afecţiune! Ştiţi ce este asta? Un mare fake-news!  Este minciuna în care ne-aţi crescut, ne-aţi educat. Or, noi vrem să supravieţuim, nu să simţim. Şi să strivim tot. Uite, chiar strugurele ăsta!
– Soră! Este de-al nostru. S-a făcut bine. Dă-i diploma de absolvent „Magna cum laudae” în domeniul lipsei de afecţiune.

Acum sunt omul nou. Strivesc stugurii. Chiar viile! Nu mai sufăr absolut de nicio afecţiune! Asta a fost boala care ne-a făcut oameni. Cândva! Or, noi nu mai vrem asta.
Am şi atestat pentru a-i vaccina pe alţii, să-i vindec de prostia de a suferi de suferinţa altora. De-a  plânge plânsetul oamenilor. De a-i iubi.
– Ai promis că nu uiţi, Darie!
– Pleacă de-aici, smintitule! Omule …