E ca-n dragoste şi chestia cu ura; doar votul le desparte.
D-aia zic:
Ştiu, m-ai mânca, da’-n canibalul politic din tine încă a rămas o brumă de omenie.  
Bârfeşte-mă, da’ să n-audă  toată lumea!
Vorbeşte-mă de rău, dar cu amortizor! Ştiu, e greu să dai sonorul mai încet, da’-ncearcă.
Sunt valabile şi pentru tine vorbele: „Aseară ţi-am luat basma/Şi-acum te văd fără ea”.
Ştiu, ţi se pare că m-ai îmbrobodit şi pe mine, şi ţara.
Doar ţi se pare!

Ţi-aduci aminte? Acum câteva zeci de ani „ţi-am luat cercei/Astăzi te văd  fără ei!”.
Nu-i scoate la vânzare, nu-i da la fier vechi. Sau măcar aşteaptă să crească inflaţia, să scoţi un preţ mai bun. Şi nu-ţi fie teamă că vei fi arătată cu degetul. Sau că vei fi judecată!
Codul Penal nu incriminează „vânzarea de podoabe”. Oamenii, în schimb, urăsc „podoabele”. Şi vânzarea de ţară. Sau de frate!
Urăşte-mă, dar nu de la portavoce! Nu mai  striga „Sunt gata să mor pentru ţara asta!”. Nu eşti, nefiind nici spovedit, nici împărtăşit! Şi asta fiindcă n-ai niciun Dumnezeu!
Urăşte-mă da’ mai cu perdea! Nu de alta, dar eu n-am fost şi nu voi fi niciodată amanta ta. Chiar dacă animalul politic din tine are instincte primitive. 
Nu-ţi pune poalele-n cap strigând „dragostea mea pentru tine/Arde macii pe coline”!
N-o face, fiindcă este păcat să pângăreşti unele dintre cele mai frumoase două versuri româneşti! 

Leapădă-te de mine, dar fără martori. Şi nu zice de trei ori chestia asta, că şi alţii se vor lepăda de tine. Dacă nu azi, mâine. Şi pe vecie!
Urăşte-mă, da’ mai cu perdea! 
Recită în gând, să nu te-audă lumea cu frică de Dumnezeu „Dacă ură nu am, nimic nu sunt”!
Nu de alta, dar eşti  totuşi om, cât timp ai ceva sentimente. Indiferent care….

Urăşte-mă, da’ să ştiu numai eu!  
Numai aşa, în ascuns ruga-mă-voi pentru sufletul tău chinuit.  
Fiindcă odată, nici nu mai ştii când, şi tu ai iubit!