Stă cuminte la Muzeul Cinegetic al Carpaților ,,Posada”. Nume: Lynx. Prenume: Asemenea, dar cu „l” mic de tipar. Sau de mână!
Când e pe-afară, „trăiește foarte retras în adâncul codrilor, motiv pentru care este cunoscut și sub numele de «locuitorul discret al pădurilor»”.
Așa spun reprezentanții Muzeului Cinegetic Posada, am dat copy-paste după ei. Și mai dăm, cu rugămintea să nu fim acuzați de plagiat!
Linx linx – adică Râsul, pentru ONG-iștii pe care-i apucă plânsul că se taie pădurea, vai! – este un animal singuratic.
Sau însingurat… De parc-ar conta!

„Maestru al camuflajului”, informează aceeași sursă.
Deci, nu al derapajului, cum scriu știm noi cine, care au citit povestea cu drobul de sare și li se năzare că se taie pădurea-n draci!
(Iertată ne fie expresia, dar în astfel de cazuri, „eleganța la purtător” lipsește cu desăvârșire. Sau „nu există”, cum scrie Marin Preda despre girafa de la zoo.)
„Fiecare râs are un model de blană diferit, asemeni amprentei digitale umane”…
După cum fiecare plâns – cu lacrimi de crocodil al unora care cred că jneapănul atinge 27,77 metri înălțime – este chinuit. Și schimonosit.
N-am zis de ură pe silvicultură, deși…
„Ochi de felină, fiind capabil să recunoască un șoarece de la o distanță de 75 de metri”.

Alții, „ochi” numai pe garniturile de cherestea, autotrenuri și altele asemenea – strigând: „Aoleu, a luat-o din loc pădurea!”.
Deși, avem suspiciuni rezonabile că n-au auzit de „Regele Lear”, care delira că vine la el codrul.
„Auz impresionant. Nimic nu scapă auzului râsului. (…). Cu această abilitate, râsul percepe alte animale, dar și pe drumeți de la mare distanță, iar acest lucru explică de ce șansele de a-l întâlni în pădure sunt foarte mici”.

Sau foarte mari! Că, na! Pădurea nu mai există, în închipuirea unora.
„Necesarul zilnic de hrană al râsului este cuprins între 1,1 și 2,7 kg de carne. Dacă a ucis un animal de pradă mai mare, deseori râsul se hrănește din acesta timp de mai multe zile. Alteori, râsul poate să flămânzească zile la rândul. În medie, un râs ucide aproximativ 50 de căprioare pe an”.
Ei, acum apare o altă problemă. Anume: Nu există niciun ONG care să spună „Stop uciderii căprioarelor!”.
A, dacă trăia Labiș, altfel stătea treaba. Dar așa…

Dar așa, cu speranța că veți vizita Muzeul Cinegetic Posada, spre a-l vedea pe un locatar – adică „locuitor discret al pădurilor” (Lynx lynx), noi ne retragem în vizuină.
Nu de alta, dar chiar ne e frică de urs!
(Foto, Muzeul Cinegetic Posada)