„În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”


Azi-noapte am fost la Marsilia. Aveam bilete la meciul Olympique – Girondins Bordeaux. Stadionul – gol. M-am plimbat pe faleză scandând „Sur le pont d’Avignon/ On y danse, on y danse”.
„Străinul” multora, apropiat mie – Camus -, s-a întrebat a mia oară: „Eu nu vă-nţeleg pe voi, europenii, de ce vă place atât de mult fotbalul!”.
Eu l-am înţeles pe el. Oftica – probleme la plămâni – i-a frânt cariera sportivă.

– Dacă tot te-ai nimerit pe-aici, mon ami, hai să-ţi fac cunoştinţă cu rataţii lumii!, aud o voce. Era un pescar intrigat şi-ncântat de prezenţa mea. (Îl vedeţi mai jos, în galerie).
Fuma o ţigară puturoasă din alge.
– Am şi cafea, dacă vrei. E de la Arthur, comerciantul. Cândva, poetul Rimbaud. Îi ştiu „Corabia beată” pe de rost. Acum, în noaptea asta, „de echipaje nu-i mai pasă”.
Erau acolo – pe debarcader – stabilopozii lumii. Jucau pocker pe versuri.
Paznicul-pescar făcea oficiile de gazdă, nu era primit în cercul lor. Avea doar proză la activ.
„Poate că nu trebuia să fiu paznicul lor. Dar pentru asta am fost făcut”. Am tăcut. Erau oarecum cuvintele din „Bătrânul şi marea”. Iar el – Hemingway.

Pe debarcader, Rimbaud urla de durere. Piciorul – pe care i-l rănise Verlaine – avea cangrenă. Se văita-n versuri, că doar am zis că jucau pe şest pocker: „Dar prea am plâns!/ Ajunge! Sfâşietori sunt zorii./ Cumplită-i orice lună, iar soarele-i amar”.

I-am respectat durerea. Nu doar pe-a lui, chiar şi pe-a lui Baudelaire, prezent şi el acolo: „Eu n-am văzut, persano, Bosforul, niciodată”
– Mofturi!, îmi şuşotește la ureche Ernest. De Hemingway zic. Urmează să pună aceeaşi placă cu albatroşii.
Şi-aşa a fost. Charles a zis dintr-o suflare: „Din joacă, marinarii, din când în când/ Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare. (…)Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe/ Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând”.

Cer o ţigară, ies pe faleză iar. Văd un „cuibar rotind de ape, peste care luna zace”.
– Am fost atât de aproape de ea, cum nu-ţi poţi imagina.
– De lună, sir?
– Da! Armstrong a fost pe ea. Aldrin, de asemenea! Eu am stat să păzesc Apollo 11. Cum face Hemingway, acum.
Ştie că sunt din România. Tocmai de aceea-mi zice: „Salutări lui Nichita Stănescu. A fost singurul din Univers care se întreba: „Oare ce-a simţit Collins, fiind atât de aproape de Lună, dar neputând să spună «Un mic pas pentru om, un mare pas pentru omenire»?
Îmi zice că-i fan L.A. Lakers, la baschet, îi place puţin spre deloc fotbalul şi-a plecat. Nu înainte de-am zice Good Luck!
Paznicul-pescar Hemingway mă cheamă înapoi.
– Câştigă Baudelaire. I-a dat gata cu vorbele: „Mă sinucid pentru că mă cred nemuritor şi mai sper”.

Sună telefonul. Era Camus.
– Cât este scorul?
– Câştigă Baudelaire, din câte-nţeleg.
– Prostii! Eu te-am întrebat de fotbal, nu de poeţi. Şi află de la mine ceva: niciodată lumea asta, universul ăsta nu va fi recunoscător scriitorilor.
Fotbaliştilor, da!
Cum relaţiile dintre noi sunt schimbătoare ca marea, i-am retezat-o:
Aici, stadionul Olympique Marseille. Pare chiar un „cuibar rotind de ape…”
Camus râde de se prăpădeşte. Şi-adaugă:
– Omul e o trestie gânditoare, chipurile. Şi-i place cel mai mult fotbalul.
Cât despre scriitori, ce să-ţi zic?
Lumea, din ce în ce mai mult, tace!