Ţara avea reper doar o clopotniţă. Altfel, ar fi fost rasă de pe glob. Preşedinte, prim-ministru, parlament, votanţi un singur om – clopotarul.
Într-o zi, s- a auzit un „zbang!”.
Clopotarul a intrat luat-o la fugă spre clopotniţă, dar s-a liniştit!
Era o muscă și, la rândul ei, se bătea de-un ţănţar.
Ca să întreţină vie atmosfera, bătea clopotul a mort. Adică, să dea impresia că mai trăia cineva pe-acolo, dar îi sunase ceasul.
Şi-atunci, tocmea bocitoare- voluntare de-l duceau la groapă. Astea se tânguiau de mama focului.Şi rămâneau fără glas. Apoi le dădea, de sufletul celui dus, „Trachisan 20 de comprimate” şi câte-o lumânare.
Resul îl ştiţi: „Fie-i ţărâna uşoară!”, şi-apoi plecau. Se vedea pe Google Maps traseul bocitoarelor.
Clopotarul avea şi-un butic: „Ce verde era valea mea”!
El vindea, el cumpăra. Când n-avea bani, lua „pe caiet”. Şi, om corect, când îi trimetea băiatul ceva bănuţi din Spania, şi-achita datoria.

Seara, mâna vaca de la păscut.
„Nea, boală!”, zicea. Iar animalul era de ceară. Fiindcă plaiul mioritic colcăia de urşi, boi şi măgari. Aşadar, fremăta viaţa la şi în ţară? Da!
Într-o zi, pe clopotar l-au apucat fierbinţelile, frisoanele, tusea.
A sunat la „112”. A venit SMURD-ul de pe Marte şi i-a zis că-i caz de internare.
„Nici mort!”, a zis clopotarul. Şi-avea dreptate. Păi, cine să aibă grijă de animale, magazin, clopotniţă, cimitir ?
A dat deci semnătură electronică la rubrica „Bolnavul refuză să fie internat, ţara nu vrea/nu poate să se facă bine”.

Starea i s-a agravat. Tuşea de se trezea tot el. Că ţara, dormea. Sau agoniza. Ceea ce-i cam totuna…
Până la urmă, a murit. Cine i-a ţinut lumânarea?
Tot el! Că doar nu era să se deranjezea neamul pentru un biet muritor.
Cine i-a tras clopotul, cine i-a săpat groapa, cine l-a îngropat? Hai, că sunteţi culmea! El, cine altcineva?
Cine l-a plâns? Păi, Google Maps! Cât despre ţară?
Ea nu există decât în campanii electorale, la vot şi cam atât.
A, ba nu! Ea mai se face simţită şi pe 1 Decembrie, când trece fanfara militară!
Sau funerară?