Zadarnic ne mirăm noi de ce atâţia oameni din mediul rural – dar şi din ăla urban – îşi tot anunţă  candidatura la prezidenţiale.
Fiindcă, vorba cuiva, „Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român”. Şi motivele ăluia de la oraş! Pentru că ei au vrut să fie gospodari, dar ceva – nu se ştie ce – pluteşte pe bolta ţării şi-i impiedică să-şi ducă la capăt vocaţia. 
Iar acum, dezvoltăm:
Un partid şi-a trimis pe cel mai harnic dintre cotizanţi, la sapă. Asta din urmă  a luat-o la sănătoasa. Şi nu-i legendă, pentru că  mulţi au văzut unelte  d-astea fugind mâncând pământul. Sau muşcând asfaltul. Lăsând în urma lor, ce credeţi? Mape! 
Un altul, care avea aspiratorul stricat, a vrut să se antreneze pentru la toamnă, când s-aude melodia aia cu  „Adio, pică frunza”.
A  vrut să ia deci o mătură, dar a rămas la stadiul de intenţie.

Că şi-a luat zborul. Mătura!
Fenomenul a fost pus de literaţi pe seama lui Marin Sorescu. Că doar el a zis: „Aş vrea să fac măturile să zboare”. Iar visul i s-a împlinit! 
Un independent a pus mâna pe coasă şi-a plecat pe deal. Cu noapte-n cap, deci harnic băiat. 
Doar că atunci când a vrut să lase-n urma lui prima pală de fân cosit, a auzit din văzduh întrebarea reproş: „Ce simte firul ierbii, când coasa e  vecină?”. 
Şi-atunci, a lăcrimat de milă. Apoi, s-a tras la umbră şi-a adormit. O gospodină a avut de asemenea, parte, de o experienţă terifiantă. Rezumăm: a vrut să dea păienjenii jos dintr-o odaie. Când colo, a văzut cum „Un candidat, se legăna/ Pe o pânză de păianjen/ Iar el văzând/ Că  pânza nu se rupe/ A  mai chemat alt aspirant. Doi…”.
Deci s-a gândit că n-ar strica să se bage şi ea ca musca-n lapte, poate-poate ajunge să se bată cu pliciul, de plictiseală, pe la Cotroceni. 

Precedentul există şi încă subzistă. 
D-aia zicem noi că nu trebuie să ne mirăm de câţi candidaţi pe metru pătrat vor fi, când se coc sau dau în fiert prunele, la prezidenţiale.  
Sunt „Nişte ţărani” sau, după caz,  orăşeni, cu gândul la  pus mâna pe treabă. Da’ n-au unelte. Doar sentimente… 
Am zice şi „patriotice” , da’ ne apucă râsul! 
Sau plânsul, că n-avem făraş…