Domnişoarele astea, ielele, au fost întotdeauna ok. Nu deranjau, nu epatau. Nu se băgau în viaţa nimănui. Nu se supărau, eram convins, nici că le zic „astea”. De ele nici măcar nu îndrăzneai să gândeşti că ai putea să te îndrăgosteşti.
– Poveşti ce scrii tu aici. Legende.
– Cine eşti?
– Una dintre ele. Lidera sindicatului ielelor.
– Şi- atunci… Şi-atunci care-i rostul vostru?
– Să se îndrăgostească lumea de noi. De ceva vreme, suntem rele.

Domnişoarele astea m-au pus pe gânduri. Ielele, sunt rele! De unde până unde? De când până când? Şi, la urma urmei, de ce coboară tot mai des pe pământ? Ce adiere le poartă? Şi ce gând?
– Gândurile voastre suntem noi. Iluziile, speranţele şi…. Îţi mai povestim noi! Poţi, aşadar, să te îndrăgosteşti de oricare dintre noi.
– Sunt primul care face o astfel de aroganţă?
– Ai rămas în urmă cu evenimentele! Nu eşti nici primul, nu vei fi nici ultimul care vei fi dezamăgit.
– De ce?
– De cine, e corect. De gândurile – iele-rele din voi. De ceva timp, noi suntem ura. Îndrăgosteşte-te de noi! Noi suntem minciuna. Adu-ne flori! Noi suntem nesimţirea. Priveşte-ne în ochi, nu îţi pleca privirea! Logodeşte-te cu oricare dintre noi! Noi suntem dezbinarea!

Am scris că domnişoarele astea au fost mereu ok? Am zis că nu îndrăznea niciun muritor să le facă avansuri? M-am înşelat. Gândul îmi spune „Fă ceea ce trebuie! Dar, repede, repede. Altfel mori dacă nu le duci flori gândurilor – ielelor – rele”.
Am început să le fac avansuri. M-am logodit cu ura. Sau cu minciuna? Sau cu dezbinarea? Nu mai ştiu. Dar ce conteză? M-am logodit şi am supravieţuit. Cu ura, cu minciuna, cu dezbinarea, cu… Cu ielele-amăgirile-poveştile despre o lume mai bună.
Lumea visează!