Cândva, sunt ani de-atunci, o candelă lumina la troiţa de la această fântână dintr-o comună – Apostolache. Era ca „O făclie de Paște”.
Cândva, de-aici se lua apă pentru că era bună pentru spălarea… Pentru spălarea păcatelor, cred acum!
La vremea lui acel „Cândva”, puțini se întrebau cine aprinde candela.
Unii știau, alții nu!
După ceva vreme, puțini aveau să afle – după ce acel cineva a trecut la cele sfinte – despre cine e vorba.
Cândva, „la vremea aceea”, prin nu se știe ce imbold lăuntric, un om din Apostolache nu uita să răspândească lumină în viața altora.
Cel puțin într-a unora. Cel mai mult, într-a mea!
Uneori, deși nu am văzut niciodată candela aprinsă, o visez. Doar uneori!
Adeseori, când se întâmplă să trec ziua, pe lângă „Fântâna de la Cruce”, mi se pare că-i mai mult întuneric în sufletul meu. Dar, trece. Trece repede! Că toate trec. Chiar și viața!
Cândva, la fântâna aceea, ardea o candelă. Iar Maica Domnului încă nu era acolo.
Abia câțiva ani mai târziu – nu mă întrebați când, nu știu! – Fecioara a fost pictată.
Eu cred că întru amintirea a trei lucruri: a candelei aprinse, a celui care o aprindea și-a unor vieți stinse.
Candela aprinsă – cineva care o aprindea – oameni plecați dintre noi!
Parcă-i Treimea, pe înțelesul meu…
Cândva, candela aceea era ca „O făclie de Paște”.
Întru neuitarea celor pe care uneori îi mai visăm.
Cândva, nu știam aceste cuvinte: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.
După cum vedeți, acum le știu.
Hristos a Înviat!
Iar odată cu El, s-a aprins iar candela…