„Nu și sufletele oamenilor, mon cher!”



Evident că Ioana d’Arc fuma Gauloises Blondes. Fumul expirat lua forma… Unui cerc, vor zice în grabă unii dintre voi! A unui fuior ce se-mpleteşte cu un nor visător!, îşi vor da poeţii cu părerea. A unui Hexagon, vor insista alții.
Nu, a Cercului polar!

Vorbesc cu ea despre încălzirea globală, cauzată de rugurile pe care mulţi îşi dau duhul. Nu uităm de Nero, nebunul care-a făcut Roma scrum, deşi, după părerea ei, pricipala cauză pentru care se topesc gheţarii – „nu şi sufletele oamenilor, mon cher !” – este indiferenţa.

Brusc, mă trage de mână. A ei era rece. Nu fusese afectată de încălzirea globală, era de vină circulaţia sangvină. De la fumat, evident.
Ajungem la Masa Tăcerii neamului. Pe un scaun, stă cineva.
– Este George Enescu, mă lămureşte Ioana.
Rămân stană de piatră. Îmi revin. Întreb:
– Păi, n-a murit?
– De două ori, chiar. Odată la Paris, rănit de indiferența voastră, românească, a doua oară la București – de când faceți pe fariseii și mergeți la Festivalul ce-mi poartă numele. Dar nu mă amăgesc mă purtați și-n suflete, mon cher!, îmi spune Enescu.

Fecioara din Orleans, după ce expiră fumul tot sub forma Cercului polar, se uită-n ochii mei:
– Vezi? De vină pentru încălzirea globală nu-s rugurile, nu ţevile de eşapament, ci sufletele unor popoare. Când oamenii au inimă de gheaţă, când de aproapele lor nu le pasă, când lasă să crească buruienile pe morminte, când… Sunt mulți acești „când”.

Mă uit în pământ. Ridic ochii. Lângă mine nu-i nimeni. Ioana d’Arc plecase lăsând în urmă…
„O urmă de parfum Yves Saint Laurent”, va glăsui un poet. Sărmanul de el!
Nimic din toate astea. Doar o urmă de cântec de lebădă: „Non, je ne regrette rien.
Iar Turnul Eiffel se transformase în rug. „Nu și sufletele oamenilor, mon cher”, cum zicea Ioana d’Arc.
Iar eu simţeam cum devin unul de-al vostru. Văitându-mă de încălzirea globală. Cu inima de gheaţă, fumând și expirând ce port în suflet:
Cercul polar!