– Aaaaalunecă, mă, pe interval!, îmi spune, în sictir secular, şoferul RATEI în care mă urcasem. Fraierul de mine voia să privească lumea în faţă, prin parbriz. Deci, rămâne.
– Aaaaalunecă, mă, n-auzi?, îmi repetă, schimbând viteza dintr-a treia într-a doua, şoferul.
Urca o pantă RATA – România. Deci, am alunecat.

Autobuzul era aproape gol. Pe o canapea din spate, unul cu-o suliţă îmi face semn să m-aşez lângă el. „Ce nesănătos. Autobuzul e aproape gol, iar el îmi ţine loc!”, îmi zisei.
La prima, coboară nebunul. După aia aveam să aflu că era don Quijote. Coborâse convins – lucru care nu i-a stat în caracter niciodată – că în RATA – România nu se poate schimba nimic.
Pun capul pe bancheta din faţă şi adorm. Aud prin somn înghesuindu-se pe uşa din dos mârlanii, ţopârlanii, analfabeţii, pretendenţii la un loc. Unul strigă: „Gata la spateeee! Calc-o mă pân’ la blană!”

Eu visez sau sunt treaz? Autobuzul geme mai nou de-atâtia candidaţi-navetişti. Unul se duce la locurile rezervate – „Mama şi copilul” – şi zice: „Fă muiere, las’ că-ţi ţin eu copilu’ în braţe! Să avem toţi viitorii aleşi locuri în RATĂ”.
Fecioara plânge. Fiul se-nalţă şi zice: „Femeie, «Ecce neamul românesc»!”.
Un mitocan, nemulţumit că lumea nu „avansează înainte”, se răsteşte la şofer: „Ia coboară mă, la prima, că-ţi frig una de nu te vezi! Ştii cine-s eu? Primul pe listă la alegeri. Ia un pliant cu partidul şi nu uita să ne votezi!”.
Apoi, urcă la volan.
Stau, ca mulţi alţii, care nu candidează, cu capul pe bancheta din faţă. Afară şi-n ţară, e din ce în ce mai mult întuneric.
– Nu aţi avut nici atunci, n-aveţi nici acum curajul să vă treziţi? Aţi dormit, dormiţi şi-acum?
– Noi, ăştia, care nu candidăm, alunecam între vremurile care au fost şi sperăm în altele care vor veni. Visăm!

Maşina se-apropie de un oraş: Urlaţi!
– Bă!, zice unul. Asta trebuie să fie capitala ţării. Mă trezesc şi eu. Râzând. Râzând de naivitatea mea şi a altora că ţara asta… În fine!
Suntem, aşadar, la Urlaţi. RATA stă. Cândva, aparţinea de Autobaza 6 Călători. Azi, în ea se află vreo 18 milioane de călători – visători. România are staţia – capitală la Urlaţi! În faţă, asfaltul pustiu.
Nu râdeţi, nu plângeţi! E mult prea târziu.