Deci, Doamne, Tu pe toţi ne iartă!


Azi, mai mult ca oricând, viaţa s-a scurs  în mormânt. La doi paşi de mine, este femeia-ndoliată.  În ritualul înlăcrimat – cunoașteţi refrenul: „Veșnica lor pomenire!” – ridică spre cer, apoi coboară spre pământ coliva alor ei. E singură, cum, singuri – să nu ne amăgim! – suntem toţi.  Noi, încă vii! Are, probabil, copiii duși și ei: fie-n mormânt, fie plecaţi departe, departe.

Vine și dom’ Părinte. Face uzanţele de rigoare, pe care le-a făcut și-n  sâmbetele morţilor din alte anotimpuri. Atinge duhovnicește  farfuriile aduse  ofrandă. Și pe-a femeii îndoliate, în marea ei singurătate.
Bărbaţii se ţin tari;  privesc cu ochi străini spre Răsărit. De-acolo  de unde nicio rudă moartă nu s-a întors. Bărbaţii se uită înspre Răsărit, da’-n sufletele lor e un ocean de Asfinţit.
Femeile – slabe de înger – varsă lacrimi amare. „O lacrimă de femeie / O lume-ntreagă ar trebui să doară”, zice poetul. Da’ cine pune preţ pe vieţi şi pe poeţi? 
Mă minunez de ce nu plânge femeia ce ridică și coboară, ca pe-o povară a sufletului, o amărâtă de farfurioară cu colivă și-o sticluţă cu sângele lui Hristos. Sau lăcrimează-n locul ei chiar Dumnezeu? Dar nu insist cu întrebarea asta existenţialistă. 
Pentru că-n mine nu-i nici Răsărit, nici Asfinţit. Precum unui smintit, îmi arde buza de-o ţigară. Aștept  ca preotul să zică, la sfârșit: „Să trăiţi, să-i pomeniţi!”. Ăsta-i semnalul că slujba-i gata, deci pot să bag tutun în mine departe de ochii sfinţilor. Şi printre crucile din cimitir.


Aprind ţigara! Abia trag primul fum în piept, c-aud glasul din mormânt (e-al soţului femeii-ndoliate): „Te-am mai văzut pe-aici. Chiar îmi păreai ok. Da’ azi, de Sâmbăta Morţilor, o mână de-ajutor, nevesti-mii, tu nu puteai să-i dai ? Să-i ţii și tu, cu mâna, de amărâta de colivă ? Să nu mai fie singură ? Nu, nu te chema la sapă. Doar îmi făcea pomană, mie, celui aflat în groapa lângă care stai. Și pe a cărei cruce, de ploaie, dar mai des, de lacrimile ei,  numele meu s-a șters”.
Năuc, alergam… Fugeam eu de mine.


Ei, da, femeie-ndoliată, ce ai ţinut azi, coliva singură, cu lacrima uscată, de poţi, mă iartă! Iar voi, cei plecaţi, nu doar pe mine, ci pe toţi, de puteţi, ne iertaţi! Ştiţi, unii dintre noi, după câte-o sâmbătă din asta, nu mai  plângem. 
Deci voi – „părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi” – să nu vă-ngrijoraţi prea mult de dorul nostru pentru voi.
Nici să aveţi sufletele grele că plângem – fireşte, unii dintre noi – în fiecare zi, după voi. 
Deci, Doamne, pân’ la urmă, Tu pe toţi ne iartă!
Şi varsă lacrimi în numele unora care fugim…

Noi, de noi!