Când l-am văzut,  am crezut că-i beat. Râdea de se prăpădea de unul singur domnul Bacovia. Îmi venea să-l întreb cu reproş: „Ce te râzi, mă?”. Dar nu se cuvenea. Din respect pentru el: poate-l lăsase cu buza umflă vreo fată, în liceul-cimitir al tinereţilor sale. Poate că… Dar fiecare dintre noi ştie de ce râde, nu?
Sun la George Călinescu să-l întreb de nu cumva poetul care auzea materia plângând e unul şi-acelaşi cu ăsta de râde. Răspunde: „El e. Oamenii se mai schimbă, popoarele – nu!”


Discret, îl întreb pe chelner: „Ce-a băut?”
Băiatul îmi spune încet: „Apă plată. Atât. Eu l-am cunoscut pe vremea când zicea «Stam singur lângă un mort… şi era frig/Şi-i atârnau aripile de plumb». Dar, vezi  dumneata, oamenii se mai schimbă. Popoarele, ba !”
Apare în pragul uşii numitul Caragiale.
– Alt smintit ! Să mi te ţii circ! Va fi concurenţă mare pe post la capitolul râs, am zis cu voce cam tare, cred.
– De ce îl faci aşa?, îmi reproşează Bacovia. Dar, m-am liniştit. Ghicisem în glasul lui o veselie şi mai mare.

– Pot să m-aşez lângă domniile voastre?, întreabă domnul Goe.
– Ia loc, haimana !, îl ia la mişto Bacovia.
– Garson, o halbă la băiatul! Sau, mai bine două.
Şi-apoi se pune pe bocit.
– Bre, eşti sănătos la cap? Matale, care râdeai de tot şi toate, matale care râzi şi-acum de noi, ce Doamne iartă-mă!, faci? Plângi?
– Da mă, da ! Oamenii se mai schimbă în timp…
– Popoarele, niciodată !, i-am răspuns, având lecţia deja învăţată.
– De unde ştii, mă? Se opreşte din udatul cozii pisicii numitul Caragiale.
– Mai citim şi noi. Din „D’ale carnavalului românesc”. De acolo ştiu.

În timpul ăsta, la cârciuma numită „Viitor de aur ţara noastră are”, Labiş se-mbătase. Recita cu voce tare: „Câtă deznădejde/ Paşii noştri poartă”.
Bacovia insistă:
– Băiete, să vorbeşti în numele tău! Oamenii se mai schimbă. Doar poporul român,  niciodată! Şi ştiu ce spun.
Bacovia, râzând: Suntem în România, Nicolae!
– O, ţară tristă, plină de umor !, vine răspunsul lui Caragiale.
Lăcrimând!