Nu erai moartă ? Nu te-au împușcat în ţara asta, străină, amară și rea, mai-marii zilei ? Nu te-a călcat niciun tramvai?, o întrebai „pe fata prefăcută-n căprioară”.
– Căprioara lui Labiș trăiește, îmi şoptește un glas de nicăieri venit.
Să fie al soră-mii, „flămândă, bolnavă și pe moarte”, ce zace pe patul de spital?
– E vie, domnișoara căprioară, nu te mai văita ca o babă! Ieri am văzut-o la mall, chinuindu-se să ajungă la o pungă de cafea mai ieftină, de la promoţie, plasată la mișto pe ultimul raft. Ce gleznă subţire și fină avea !
– E vie, îmi garantează și profa de română. Amândouă ne trezim cu noaptea-n cap, „așteptând într-un loc unde mai sună din strunele izvoarelor, un pic de milă”. Mai cerșim, amândouă, chiar la Palatul Victoria, la vremea când „ciuturile scot din fântână nămol”, deci ne e sete. Acolo, de unde îmbârligă neamul, hoţii unui pământ numit România.
– Și eu am văzut-o, îmi spune chiar Ana lui Manole. Era la Pitești – îmi spune glasul din zid mănăstiresc –, în faţa unora cu chip drăcesc. Stătea în cap. Făcea șpagatul, ba chiar și podul, în faţa unor boi. Apoi, căzută în genunchi, ea ochii-și ridica „la ceas oprit de lege și de datini” către stăpânii zilei. Care-o tratau cu zeflemea. 
– E moartă sau e vie?, se-ntreabă și Ciucă, cu mâna-ncremenită pe trăgaci.
Da’-i pune batista pe ţambal numitul Pittiș, zicând doar atât: „Un’ te duci, tu, neamule?”. 
– Numita căprioară prizează acolo, și ea, ceva? Ia măcar xanax , să uite, s-adoarmă, să nu mai știe de netrebnicia care mustește în ţara numită, România?, mă-întreabă altcineva cu antecedente în chestii din astea, de transformat realitatea hâdă.
– E-adevărat, îmi confirmă chiar lupii ce suflă-n focul stânelor pustii. „Moartea căprioariei” nu a existat. Labiș a înscenat totul. În complicitate cu un bodyguard de-al unui politician.  
– Și-atunci, cine-a murit ? Și cine și-a șters „Mâinile pline de sânge pe piept”?
– Dracii care s-au deșirat pe pământ. Și i-aţi votat, şi-i veţi mai vota.
Mă strigă din nou profesoara de română: 
– Ce-am zis ? Căprioara lui Labiș trăiește ?
– Da !
– Asta e azi, copile. Că până la vară nu se știe. Abia se mai târăște.
Peste ţară, „tot mai des, focuri, focuri, dansează sălbatice, satanice jocuri”.
Electorale!