Întotdeauna, aştept ceva. Mereu, altundeva. Nerăbdător, toamna, vreau să vină iarna. Iarna, dacă aş putea, aş grăbi-o  să vină mai repede primăvara.
Sau să dureze o veşnicie  dacă e să se-ntâmple ce-a zis Shakespeare: „Azi, iarna vrajbei nostre s-a schimat în toi de vară”>. Da’, nici gând!
Azi eram la Muzeul Cinegetic Posada. O pândeam pe Martha.
Ştiţi despre cine-i vorba, nu? Martha Bibescu, care trăieşte şi-acum. 
Nu doar eu, un simplu muritor, eram pitit după un copac. La pândă mai erau şi Rilke – poetul care mi-o furase cu ceva vreme în urmă – şi alţi cerşetori ai inimii prinţesei.
 

Iarna, la Muzeul Cinegetic Posada.  Crengile copacilor se lovesc una de alta. Zici că-s cerbi, boncănind la un alt anotimp. Doar ei ştiu care.  
Pândesc, doar-doar va  ieşi Martha la aer. Iese!
–  Plecaţi la schiat, la Cota 1400, doamnă? Salvamont Sinaia avertizează: „În caz de avalanşă…”.
–  A, nu, nici gând! Pe Valea Prahovei se circulă rană la rană.
–  Poate bară la bară, mă scuzaţi! 
 – Ai văzut  filmul „Undeva, cândva”? 
Mândru de mine, i-am răspuns că da. I-am făcut şi-o confesiune:
 – Ştiţi, chiar mă îndrăgostisem de Jane Seymour. Eroina din rolul principal, cum se zicea pe vremea aceea.
Absentă la patetica mea destăinuire, Prinţesa încearcă să-i salveze viaţa unui Prinţ. 
– Ştii, mi-a şoptit la ureche, e din Levant. Cam naiv, tânărul. Dacă n-a găsit Sfântul Graal, îşi riscă viaţa urmărind „Mistreţul cu colţi de argint”.
Nu l-a convins!  
Nebunul striga la gonaci: „Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse!”.

Azi, 3 februarie, la Muzeul Cinegetic Posada. 
– Mai vorbim la primăvară, străine. Eu mă retrag. Ştii cum se zice: „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”. 
Ce rost mai aveam eu p-acolo? Niciunul! 
Pe drum, de sub zăpadă, îmi iese-n cale un ghiocel. 
Vreau să-l calc în picioare. Dar îl aud pe Blaga:
– Adică „eu iubesc şi flori, şi buze, şi morminte„, iar tu…
Mi-e jenă, deci o iau la fugă. 

Dinspre Posada  „Cornul sună , însă foarte puţin”. 
Să fie al Prinţului? Să fie al Marthei? Nu de alta, dar viaţa  asta se repetă mereu. Ba într-un loc, ba în altul. Ba cu bucurii, ba cu amăgiri. 
Uneori cu flori, alteori cu lacrimi. De multe ori cu săruturi pe buze, alteori, pe morminte. „Rană la rană”, cum a zis Martha.
Viața asta se repetă și trece. Cu sau fără săruturi! Uneori, doar neutru…
Sigur, cu nostalgii. 
Cât despre Martha, ea poate să fie oricine: rudă cu mine sau cu tine, fostă iubită, fostă mamă… Foști oameni, vii amintiri!
3 februarie… A fost, este încă, şi asta o zi în care viaţa se destramă!

„Soroc de viață și soroc de moarte”, îmi zice Erich Maria Remarque.
Nu simţi? N-auzi avertismentul Salvamont: „În caz de avalanşă de nostalgii, nu dispera! Ești în viaţă.
Nimic altceva nu contează!”.
(Galerie Foto, Muzeul Cinegetic Posada)