Am sunat la 112, să întreb dacă există disponibilă vreo ambulanţă pentru un izvor. La capătul firului, o voce neutră mă-ntreabă ce temperatură are.
Naiba ştia cum se pune termometrul unei ape curgătoare!
– O cană cu apă…Mi-e sete!,  susură, pierită, apa tulburată.
Pentru a nu-i consuma oxigenul, păstrăvii stăteau, ţinându-şi respiraţia, pe mal. Chiar şi o broască ieşise lângă ei. Era râioasă, dar avea bun simţ, spre deosebire de broscoii pătaţi ai unui neam.
Aflu că salvarea pentru un izvor – şi pentru o ţară – nu se poate face sunând la 112.

Am luat apa curgătoare în braţe şi am coborât la primul spital. La Urgenţe mi s-a spus să aştept. Femeia de serviciu dădea cu mopul în urma nesimţirii care musteşte la nordul Dunării.
La asfinţit, apare o soră medicală. Mă întreabă dacă sunt aparţinător  acestui izvor. Nu eram.
Eu, ca mulţi alţii, nu mai aparţinem de ceva vreme acestui popor.
Lângă mine se strângeau din ce în ce mai multe izvoare de deal, izvoare de munte. Şuşoteau:
– Eu l-am auzit susurând că s-a săturat să care speranţe pe Apa Sâmbetei. Cred că la inimă are probleme.
– Clar, a întrecut măsura cu băutura. S-a îmbătat cu apă rece crezând că se va schimba ceva în ţara asta.
În noaptea aia, în semn de solidaritate, fântânile arteziene intraseră în grevă, coborând stropii în bernă. Din sindicatul lor face parte şi Fontana di Trevi, de la Roma.
– Dacă aveţi nevoie de ajutor, toţi banii aruncaţi în apa mea vi-i dau pentru doctor. Numai să-l poată salva pe bietul izvor, se-aude din Italia.
Fântânile fac plecăciunea de rigoare.

Apar zorii. Doctorul întreabă cine-i sunt aparţinătorii.
– Noi, răspund apele curgătoare în cor.
– I-am făcut o perfuzie cu apă plată. Problema lui, a izvorului – şi-a tuturor izvoarelor din ţara asta – este că nu au oxigen. Nu pot respira de îmbâcseală.
Ca atare, domnul izvor trebuie hidratat. Or, pentru aşa ceva, se impune apă. Aşa a fost, este şi va fi circuitul speranţelor în  natură. Contra cost.
– Nu se pot face donaţii de apă?, întreabă un izvor care a curs paralel cu bolnavul ani în şir, purtând aceleaşi corăbii eşuate pe Apa Sâmbetei.
– Decât contra cost. Aşa merg lucrurile în ţara asta. 

Am plecat. Nu ştiam dacă a existat şi la noi, vreodată, o Fântână a dorinţelor. Am găsit-o. Deci, a existat. Doar că era secată. Pe ea scria: ”Fântâna umilinţelor. Nu beţi apă din ea!”
În timpul ăsta, Dunărea, obosită, ducea mării iluziile ei.
Paralel cu ea, dar mai repede, curgea şi Apa Sâmbetei.