Nu ştiu cum o chema. Doar că trecea în fiecare dimineaţă de 5 ianuarie pe la fereastra mea. Era călare pe un cal ce strivea cu copitele vechiul an. Domnişoara, an de an, îmi zâmbea.
În urmă cu ceva timp, îmi făcuse cu ochiul. Drept mulţumire, i-am dat o Floare-de-gheaţă. A suflat spre ea.
– Aşa ţi se va scurge viaţa. În rouă topită a fiecărui început de an.

Azi am considerat că trebuie să avem o discuţie serioasă. 
– Despre ce vrei să vorbeşti ? Sunt grăbită.
– Despre viaţă.
– E vremea când caii nechează Ajun de Bobotează. Ce vrei să mai ştii?
– Unde-i broşa-Floare-de-gheaţă pe care ţi-am dat-o?
Linişte! Beteala Pomului de Crăciun s-a făcut creaţă. Globuleţele – ştiţi, eu sunt mai conservator şi ţin la lucrurile care, încet, dar sigur, mor – au râs. Bradul, cu flacăra lumânării ce agoniza, se pregătea – un gentleman! – să meargă singur la ghena de gunoi. Să mă scutească de efortul de a-i priveghea uscarea. Doar caii adulmecau Boboteaza.
– Floarea de gheaţă, întrebi? S-a topit.
– Cine eşti tu ?
– Ce contează?
A luat o carte: „Oameni, ani, viaţă”. A răsfoit-o plictisită. La pagina 366 a închis-o.
– Auzi cum nechează caii în Ajun de Bobotează?
– Aud doar dricurile care duc Pomii de Crăciun, hurducăind pe drumul anilor. . Şi clinchete surde de globuleţe, din tinereţea mea.
– Şi-a altora. Nu te mai victimiza!
– De ce nechează caii acum, în Ajun de Bobotează?
– Doar acum îi auzi? De ce nu şi în iulie?
– Chiar eşti nebună! Bobotează în miez de vară!
– Viaţă în miez de vară. „Oameni, ani, viaţă”. Bucuraţi-vă de voi. Bucuraţi-vă de luni, săptămâni, zile, ore. De ceasul acesta în care am stat de vorbă cu tine. Nu doar de sărbători.

Mă trec fiori. Fug după Pomul de Crăciun care a plecat agonizând din casa mea. Era mort.
Mă-ntorc. Cartea lui Ilya Ehrenburg – „Oameni, ani, viaţă” – lipsea din bibliotecă.
În locul ei,  era   broşa-Floare-de-gheaţă pe care i-o dădusem cândva domnişoarei. Se topea. Şi eu, odată cu ea, că trece vremea.
Iar caii nechează, bucuroşi că trăiesc, Ajun de Bobotează.