Nici nume, nici prenume, şi nici poreclă n-avea acest cetăţean al nimănui. Unii-i ziceau „Fiul ploii”, da’ uneori era şi ninsoare. Cât despre soare pe strada, oraşul sau ţara lui, nu era. Şi nu-i!
Evident că nimeni nu îl întreba : „Bre, poţi să trăieşti cu salariul minim pe meridian de plai, gură de rai?”.
A, dacă trecea pe zebră când era semaforul galben-roşu, poliţia îi frigea o amendă şi-i mai ţinea şi morală: „Viaţa are prioritate. Deci, traversează cu atenţie Dunărea!
„Atârna-m-aş, da’n-am cui” – că aşa îi rămăsese numele – a zis „Traversa-o-aş, da-i târziu”.
Adică, avea o vârstă la care era cam naşpa s-o ia de la-nceput.

Tot legenda spune că apelativul „Atârna-m-aş, da’ n-am cui” i-l pusese o fostă colegă de generală. Asta, ca să treacă clasa, trebuia să citească pe litere „M-atârn de tine poezie/Ca un copil de poala mumii/Să trec cu tine puntea humii”.
Haiul a fost că i se „limba plimba-n gură”, că zicea „huntea pumii”!
Şi mai haiul dracului: S-a atârnat ea de pantalonii lu’ tac-su, care-a trecut-o în fruntea ţării.
Fată din popor, deci suflet în sufletul votanţilor care pun ştampila pe ea, corigenta neamului a băgat o iniţiativă legislativă: „Cuie pentru fieşcare care n-are alinare/atârnare!”.
Unul din branşa conducătorilor neamului, credincios pân’ la Dumnezeu, da’ cu o palmă mai jos, a zis că asta seamănă a răstignire.
„Aşa, şi?” a întrebat deputata „huntea pumii”.
„Aşa! Şi care-i şmenul?”, i-a ţinut isonul majoritatea parlamentară.
Şi-aşa se face că, de la o vreme, unii trăiesc într-o Românie-fierărie.
Cum, necum, realitatea – nu legenda! – e că tot mai mulţi suntem din neamul lui „Atârna-m-aş, da’ n-am cui!”.

Iarna cea rece, timpul ce trece…
Ecaterino, m-aş da la tine, da’ n-am palton.
Nici cui!