Anii, câţi ne-au fost daţi, sunt infractori. Că ne fură… Nu mai zic ce, că-i vremea în care lumea se bucură.
Sunt șmecheri. Am păţit-o, odată.
Eram mai tânăr, deci mai naiv. M-a sunat unul și cu voce stinsă, cică: „Mor, c-au pus tunurile pe mine!”.
Mi-am luat ţeapă. Anul era mort de beat. L-am luat în cârcă. Atârna cât amintirile/ trăirile mele de vreo trei sute şi ceva de zile.
Şi-a revenit. Da’-n loc să zică „Mulţumesc!”, mi-a reproșat: „Încotro grăbeşti străine, timpul vieţii e prea scurt”.
Goneam, într-adevăr, s-ajung la Revelion.
La sindrofie a fost chiar mişto. Pupături, ocheade, semne pe sub masă…
(Să nu fim ipocriţi, ştiţi cum stă treaba!).

Şi-a venit dimineaţa. Cântam – eu, nu Anul Nou: „Dimineaţa la şosea, cu nevasta altuia!”.
(Nu strâmbaţi din nas, că şi dumneavoastră aţi avut trăiri din astea. Sau le-aţi visat cu bărbatul alteia!)
Cum ziceam, eu cred că anii ăştia sunt traficanţi de vieţi.
Şi, mai ales, de tinereţi.
De tinereţi, că, mai nou, eu unul nu mai ies la şosea cu nevasta altuia. Iar dacă visez – că om sunt, nu stâlp de beton – , e şi mai rău.
Încotro gonesc acum? Păi, nicăieri! Vine spre mine el, Revelion 2024. Poate ascult Ozzy Osbourne: „No more tears”.
Deci, nu plâng!
Nu, fiindcă golanii-şarlatanii ăştia de ani mi-au fost daţi. Ne-au fost daţi! Au fost şi sunt ai mei. Au fost şi sunt ai dumneavoastră! Cu bucurii, cu tristeţi… Fiecare şi le ştie!

Niciodată anii ăştia n-au fost, poate, cum ne-am dorit. Da’ tot i-am iubit.
Poate ne credem nemuritori. Şi nu-i rău! Sigur, sperăm. Ceea ce-i bine!
În general, aşa, anii ăştia, trecuţi sau nou-veniţi, sunt traficanţi de vieţi…De tinereţi!
Poate golani…
Da’ tot le zicem „La mulţi ani!”.