– Da, încântat de cunoştinţă. Tu eşti Ana.
– În seara asta, încă da. Peste nici două zile mă vei uita.
E tânără, e frumoasă, are şi-un nume mişto: Any!
-Nu, Anii!, m-a corectat.
În fine, nu contează cum se scrie, nici cum se pronunţă. E tânără! Şi sexy. Sau sexi? Dar ce contează acest amănunt. Un „i” sau un „y”, acolo, nu-mi schimbă prima impresie.
– Doar pe ultima. Şi mă vei regreta!, a vrut să-mi strice seara asta în care mă bucuram de lumini, de urări anticipate: „La mulţi ani!”.
Îi jur credinţă. Îi spun că toţi anii voi fi cu gândul la ea. La Any. Sau Anii, de parcă ar avea importanţă un „i” sau „y”.
– Mă vei da afară din viaţa ta!
E cam nebună, dar ce contează? Doar mi-a dat de gândit. Am început să fac calcule: 2023 plus unu.. 2025 minus unu, minus doi… Minus zece… Minus zeci! „Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri”. Unde s-au dus? Şi când?
– Te-ai bucurat când au trecut. Ai dansat, i-ai strivit dansând la Revelioane!
Am şi eu răbdarea mea. Deci o-ntreb:
– Sunt criminal în serie, Anii? Sau Any? Sau cum te-o chema…
– Nu, doar complice!
– La ce?
– La bucuria trecerii timpului.
Apoi, a început să scadă: 2025 minus unu, 2026 minus doi, 2027 minus câţi vrei…
– Mai ţii minte cum o chema pe prima fată de care te-ai îndrăgostit?
M-a luat cu fiori…
– Da, Anii! Sau Any, cum îmi plăcea să-i zic.
Sunt încă în 2023. Seara. Acum! Suntem mai mulţi internaţi în salonul vieţii.

– Sunt Ana, sora medicală de gardă. Suferiţi de-o boală cotidiană, nu vă îngrijoraţi! Toţi oamenii au regrete şi strigă după Any. Sau Anii.
Îi spuneam Any. Sau Anii. Cândva, nu conta cum se scrie: cu „i” sau cu „y”. Acum, da.
Trecut-au Anii! Cu A mare. Sunt nume proprii ai vieţii noastre trecătoare…