Ştiai, Ştefane, că azi ai o mie de motive de bucurie? Cum să nu? Te-ai gândit că poate  Delavrancea şi-a greşit scrisul? „Apus de soare”…
Şi dacă-i  Răsărit?   
Fiindcă noi credem că după beznă, nu poate să urmeze, la infinit, un asfinţit.  
Voi, Ştefanii şi Ştefaniile din vieţile noastre nu sunteţi staruri rock. Doar oameni!
Iar azi, icoane vii. 
Şi fiindcă uneori ne e dor de un nea Fănică, de-o tanti Ştefania, tot măcar azi, printre noi îi regăsim ca  „Apusuri de soare” ale vieţilor noastre. Rude, cunoscuţi,  prieteni, cărora le-aprindem  câte-o lumânare…
Cam asta este tradiţia noastră mioritică. Şi n-o spunem în glumă, şi n-o spunem că aşa-i moda.  Ei, voi, au fost şi sunteţi  la cumpăna dintre suferinţă şi speranţă.
Ştefanii şi Ştefaniile au înclinat dintotdeauna cumpăna-nspre viaţă. Noi aşa credem. Şi nimeni nu poate să ne contrazică.  Nu e coincidenţă, este întâmplare – acest cuvânt vine de la Templu lui Isus  – că ziua voastră este  sărbătoare între Naşterea Lui  şi  Anul Nou. Deci, rost de mai bine, prin tine, prin voi. Ştefanii şi Ştefaniile  altor vremuri se roagă, dar nu-i vedeţi. Şi vă urează, vouă, celor de azi, vremuri mai bune. Mai multă sănătate. Mai multă fericire.
Voi, poate îi simţiţi. Prin voi şi noi.
Sau poate-i auziţi: „Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fii!”. Deci, să ne spuneţi şi nouă îndemnul.  Poate vom încerca să fim mai demni. Nu promitem, dar  încercăm. 
„Apus de soare” poate că înseamnă lacrimi. Şi de tristeţe, dar şi de bucurie. 
Vremuri tulburi au fost, vremuri tulburi mai sunt.
Dar nu-l credeţi întrutotul nici pe cronicar când zice: „S-a stins lumina lumii”.
Era şi el într-o pasă mai proastă. Cum suntem şi  noi, oamenii,  uneori, de altfel.
Dar nu azi! 
„S-a stins lumina lumii”? Şi ce dacă? 
Voi, prin credinţa voastră,  noi –  prin speranţa noastră – o reaprindeţi. Care-i problema?
Icoane vii,  Ştefani şi Ştefanii…
La mulţi ani!