Departe de mine gândul c-aş fi meritat. Doar că s-a-ntâmplat să mă viziteze Moş Crăciun. Chiar adineauri.  Iar acest „adineauri” poate fi chiar mâine. Sau a fost în urmă cu sute sau mii de ani.  Sau e-n în mintea mea. 
– O cafea, o ţigară?
– Nu mai beau cafea. De fumat m-am lăsat. O ţuică, ai? 

Eu îi spun Ăl Bătrân. L-am supărat o viaţă-ntreagă, ca să mai încapă vreun dumneavoastră sau domnule între noi. 
L-am rugat să rămână orb la dezordinea din mine. Şi mut când vine la voi.
Mi-a zis că nu-mi spune nici  măcar mie!
Da’ nici eu să nu vă zic că s-a apucat iar de fumat. Şi îl apucă uneori o plictiseală de a face  pe Moş Crăciun!
Nici măcar lui să nu-i spun marele lui secret: „A face cuiva o bucurie este un viciu”.

– Aceleaşi apucături ai ?, m-a întrebat.
Ştiu unde bătea. Umblase în telefonul meu. Găsise  un mesaj configurat: „Crăciun binecuvântat!”.
Urma să-l trimit în seara asta. Din telefon,  evident. Doar nu din suflet!
(L-am rugat să nu mai spună nimănui chestia asta. Nici măcar mie, cât sunt de ipocrit). 
La beţie se spun mult. Unele, adevărate: „Bunătatea e ca băutura. Ca să rezişti, trebuie să te ţii de ea. În fiecare zi, nu doar când «Sărbătorile vin, sărbătorile vin!»“.
Iar Ăl Bătrân se „pilise” un pic. Jenat, a plecat. Nici vesel, nici trist. Ca de-atâţia şi atâţia ani!  

Indiferent, bântui prin oraş. Mă lovesc de trei rătăciţi prin lumea asta ce-şi vede doar propriul interes.
– Mă scuzaţi!, a zis Melchior!
– Mă iertaţi!,  a şoptit Baltazar!
– Am o rugăminte!, a îndrăznit,  timid,  Gaşpar: 
„Spune din suflet, din partea noastră, a magilor, ceva de bine!”.
Fie, mi-am zis. Treacă de la mine şi la mine bunătatea asta pasageră.
Atât, îmi zic, măcar atât să fac! Atât să spun, cât am visat că m-au rugat:
„Crăciun binecuvântat, oameni buni!”.