Prima dată, doar balerinele, înălţate pe „poante”, l-au văzut. Stătea în ultimul rând, la spectacolul „Lacul lebedelor”. Dar nu asta e important. Importantă este prezenta lui Ahile în sală. Semizeul venise să vadă „cu ochii lui” – cum spun martorii unui accident rutier, când filmează mai întâi victimele şi-apoi sună la 112 – mersul pe vârful picioarelor. Lăsase armura la garderobă. Avea doar călcâiul din inimă.
Spectacolul se opreşte. O balerină cade. Glezna-i luxată. Spectatorii râd şi filmează. Este chemată Salvarea. În timpul ăsta, călcâiul lui Ahile din ultimul rând…
„Sângera!”, veţi zice. Aşa speram şi eu, ca să mă bucur de durerea altcuiva. Aiurea! În sală era o urmă. Dar, nu de sânge. Era ceva roşu care se numeşte terebentină. Are cam aceeaşi culoare cu a globulelor roşii. Dansatoarea căzută avea, în schimb, prea multe globule albe.
Celelalte balerine, din decenţă, se descalţă. Să nu calce şi mai rău pe sufletul unui om căzut.
Iar Ahile simte şi el că-l doare călcâiul din inimă. Se duce spre scenă, şchiopătând. Spectatorii s-au întrebat cine-i amărâtul. Când au aflat de pe Google că-i Ahile, au vrut să-şi facă selfie cu el. N-au putut. Grecul şi -a văzut de drumul lui şi de durerea altuia.
„Totuşi, trebuie să se-nâmple o tragedie! Ori moare balerina, ori curge sânge din călcâiul inimii lui Ahile!”, veţi exclama.
Şi eu am sperat la ce-i mai rău. Mă gândeam că voi scrie o ştire de prima pagină, fiindcă chestiile de acest gen ţin capul de afiş al lumii. M-am ofticat. Nu era sânge. Ahile îşi ascundea călcâiul inimii sub bandaj. Nici balerina nu murise. Am scris despre întâmplare doar câteva rânduri. Le puteţi citi la rubrica „Diverse”.
L-aud, ca într-o tragedie a lumii ăsteia, pe Ahile plângând surd.
– Ce te doare?
– Călcâiul. Şi nu găsesc în farmacii terebentină.
– Nu ţi-au dat altceva?
– Mi-au spus că durerea din călcâiul inimii – şi a omenirii – se poate trata în două feluri: Cu aspirină sau cu indiferenţa.
Ahile a ales pastila.
Noi, oamenii, de mii de ani: indiferenţa!