Probabil că mâine, fiecare dintre noi ne vom numi şi Andrei. Dar azi încă nu ştim.
Poate că de dorul lui Brâncuşi sau Enescu de ţară, cu siguranţă de dorul mamelor celor duşi să muncească afară, vom purta şi-un nume de Andrei.
Este destul de posibil ca ţara asta să nu mai existe decât la defilări şi la votări. În rest, dacă este doar o iluzie, numai Dumnezeu ştie!
Dar mărturie că are graniţe, că păstrează tradiţii, sunt sărbătoriţii de mâine.
Poate că-n noaptea asta, Crucea Sfântului Andrei va fi puntea ce leagă pe ei – cei care-au fost, de noi – cei care nu suntem ca ei.
Numai aşa România poate să mai existe: între două respiraţii ale Andreilor şi Andreelor zilelor noastre.
Uneori, poate ar trebui să ne uităm în paşaportul care ne ajută să trecem prin viaţă. Dacă sunt două iniţiale ale tatălui? Iar una dintre ele e A?
Alteori, de-am coborî în sufletele noaste am vedea stalactite şi stalacmite tot sub formă de A. Dacă avem timp, fireşte.
E-adevărat, n-am avut regi cu numele ăsta. Un sfânt, da! Iar peştera lui are intrarea sub formă de A. Doar că nu ne dăm seama.
Poate că Oltul, poate că Dunărea se vor numi, mâine, Andrei şi Andreea. De ce nu?
Destul de probabil ca Soldatul necunoscut să se fi numit, şi el, Andrei. Dar, „pe câmpurile de luptă, pentru apărarea acestui pământ”, şi-a pierdut actul de identitate.
Poate că poeţii noştri poartă, dacă nu un nume, dacă nu un prenume, măcar pseudonimul sfântului de mâine. Ce ştim noi?
Sigur e că „Deşteaptă-te Române” e scris de cineva pe care-l cheamă Andrei.
La mulţi ani, Andrei şi Andreea de mâine!
Doamne-ajută o ţară ţinută în viaţă de respiraţiile lor!