Pe televizorul „Opera” aveam un mileu. O bicicletă Tohan avea vecinu’. Mai schimbam cu el o vorbă, peste gard. Iar gardul se făcea, pe zi ce trecea, tot mai înalt.
Era o lume stranie, în care oamenii ieşeau noaptea la plimbare, ţinând în mâini felinare. Ziua refuzau să se vadă…
Cel mai ciudat era unul care-avea în pod un Pod. Era de lemn. Îl dăduse cu lac, să nu putrezească.
Cineva l-a întebat: Nu cade tavanul pe mata din cauza Podului ăla?”. El tăcea.
Când se hlizea de unul singur, unii îl întrebau, dar fără s-aştepte răspunsul: „Ai luat-o razna, de râzi singur, ca prostul?”.
El mormăia, el auzea: „Râd de ce-mi amintesc!”.
Până-ntr-o zi, când la televizorul Sirius al cuiva s-a strâns multă lume. Era un reportaj despre un continent dispărut: Atlantida. Şi despre dinozauri. Şi despre poduri… Şi constatarea că din ele s-au făcut garduri. Tot mai înalte garduri!
Atunci, oamenii şi-au dat seama că pe Pământ, şi în special, parcă, în România, cineva dărâmase toate podurile, punţile…
Adică legăturile astea care semnifică faptul că fiinţa numită om încă vibrează.
S-a încercat refacerea lor. Degeaba!
Soluţia a fost ca fiecare om să aibă propriul Pod. Să-l care în spate, dacă vrea să schimbe mai mult de două, trei vorbe cu cineva. Să ia Puntea cu ei, dacă vor să meargă în vizite. Chiar la rude!
Pe televizorul „Opera” aveam un mileu. Unul dintre consăteni – sau conaţional de-al meu – avea un pod din ăla, de-adevăratelea.
I-am cerut o aşchie din el. Om generos, mi-a dat.
De-atunci, cred că am devenit şi eu ciudat. M-am mutat la oraş. Aşchia o am în debara, uşa e zăvorâtă şi ea.
Ascult melodia: „Pe Podul din Avignon, se danseasă, se dansează”.
În rest, tot mai puţine poduri, tot mai înalte garduri…
Nimic nu se pierde, totul se mimează.