Cred că mi se trage de când gândesc că Dumnezeu e-n toate. Şi că la început n-a fost cuvântul. Au fost cuvintele <<Iubeşte pe aproapele tău>>. Unii mi-au spus că dileala de-a gândi <<ai lăv iu>> o am de când aveam briceag şi zgâriam copacii cu „I Love You”.
Mai sunt convins că nu trebuie luat ca îndemn nici «Iubeşte pe aproapele tău». Deci, fără semnul exclamării.
Fiindcă e ceva natural să iubeşti. E cum ai zice «Azi e 1 noiembrie».
Nu că mi-aş fi irosit timpul prin biblioteci, dar am citit titluri. Scrie Remarque: «Iubeşte pe aproapele tău». Fără exclamare.
La fel, Hemingway: «Adio, arme». Tot fără mirare.
Într-o zi n-aveam foc. Am intrat într-un magazin să-mi iau o brichetă.
„Doamnă, eu vreau din aia pe care scrie «ai lăv iu»“.
Mi-a dat una pe care scria «I love you». Fără semnul exclamării.
Acest «ai lăv iu», gândesc, e ceva ce aduce a firesc. Că trebuie să fii natural în viaţa asta.
Dacă eu zic în gând «Fi-mi-ar scârbă, nu pot s-aprind ţigara! E brichetă anti-fumat», sunt un om normal.
Fiindcă o rog politicos pe vânzătoare: « Daţi-mi o brichetă pe care scrie ai lăv iu. Cu flacără!».
D-aia mă întreb şi-mi ţin morală:
O dată: <<Ce-o fi, mă, aşa de greu să fii natural? Adică liber?>>
A doua oară: <<Cum naiba nu poţi gândi mereu „ai lăv iu?” Că de scris, scrie oricine».
Eu cred că la început au fost cuvintele <<Iubeşte pe aproapele tău>>.
Şi fredonez: „Mă iubeşte brichetele/ Şi s-aprindeee dupeee mineee…”
Cât ţine la mine Dumnezeu, aflu eu!