Se prea poate să mi se tragă de când gândesc că Dumnezeu e-n toate. Și că la-nceput n-a fost cuvântul, ci „Iubește pe aproapele tău”.
Moraliștii au insistat să mă convingă că dileala de-a gândi „ai lăv iu” o am de când scrijeleam cu briceagul pe coaja copacilor „I love you”. Treaba lor!
Mai sunt convins că nici nu trebuie luat ca îndemn „Iubeşte pe aproapele tău”. Deci, fără semnul exclamării.
Fiindcă e ceva natural să iubeşti. E cum ai zice „Azi e 1 noiembrie”.
Nu că mi-aş fi irosit timpul prin biblioteci, dar am citit câteva titluri. Scrie Remarque: «Iubeşte pe aproapele tău». Fără exclamare.
La fel şi Hamingway: «Adio, arme». Tot fără mirare.
Într-o zi n-aveam foc. Am intrat într-un magazin să-mi iau o brichetă. Erau şi anti-vânt, şi anti-grindină, şi anti-potop. Ca naiba, m-am ales cu una anti-fumat.
„Doamnă, eu vreau din aia pe care scrie «ai lăv iu»“.
Mi-a dat una pe care scria „l love you”. Tot fără mirare.
Cu «ai lăv iu» – mă gândesc – te naști până mori. Altfel, iertaţi-mă, doar te prefaci că trăieşti.
Şi mai cred că poţi fi liber doar atunci când eşti firesc.
Dacă îmi ziceam în gând „Fi-mi-ar scârbă, nu pot s-aprind ţigara! E brichetă anti-fumat”, sunt un om normal.
Şi chiar mi-am zis. Apoi m-am întors şi-am rugat-o politicos pe vânzătoare:” Daţi-mi încă o brichetă pe care scrie <<ai lăv iu>>. Da’ cu flacără, că n-am chef să fumez la rece!”.
A râs. Nu de viciul meu. Mi-a zis direct că-s obsedat… În fine, altă moralistă şi-asta!
Dar, naturală. Ăsta e schepsisul.
D-aia mă întreb:
O dată: „Ce-o fi, mă, aşa de greu să fii natural? Adică liber?”.
A doua oară: „Cum naiba nu poţi gândi şi trăi mereu << ai lăv iu>>? Că de scris, scrie oricine. Pe orice gard, pe orice chibrit, pe orice carte”.
Eu cred că la început au fost cuvintele «Iubeşte pe aproapele tău».Şi fredonez: „Mă iubeşte brichetele/ Şi s-aprindeee dupeee mineee…”
Cât ţine la mine Dumnezeu, aflu eu!