Era florilor de gheaţă. În suflete, în viaţă…

Cred că fac bine recitind „Străinul”. Mă adaptez Erei Noastre. Fac chiar un pustiu de bine dacă o împrumut şi altora.  Cartea nu se mai găseşte în biblioteci. Doar în sufletele noastre reci.
Eroul principal îmi modelează felul de a fi. Şi nu doar mie. Şi nu puţini sunt aceia care susţin că „Străinul” trebuie predat în şcoli. Alţii zic că ar putea fi cartea de căpătâi a unei naţii. Nu-i contrazic.
„Străinul” – cartea de căpătâi în Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Suntem la vremea vremii  în care firea omenească cârteşte, urăşte. Era, este, va mai fi şi mâine, ziua în care am uitat, uităm şi vom uita că suntem oameni.
E timpul  Erei-iarmaroc… Sunt patru anotimpuri în care teama de a intra în ceartă cu prostu-şi face loc!  Că-i început de decembrie, că-i mijloc de mai, că-i  mijloc de iunie sau  sfârşit de octombrie…Sunt lunile, sunt anii Erei florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă. Nu la ferestre!
Am făcut bine c-am învăţat pe de rost „Străinul”. Sunt câteva pasaje acolo în care mă regăsesc. Şi mi se pare firesc să mă bucur. Doar aşa pot învăţa – şi eu, şi alţii – să supravieţuim Erei Noastre.
Vremurilor în care cuvântul e ţipăt. Zilelor în care ceaţa e semn de circulaţie. Separă un trotuar de altul. Pe unul defilează Era Noastră. Pe celălalt – Era Lor.
A fariseilor, a ipocriţilor, a mincinoşilor. Era întoarsă pe dos!

Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Da, ştiu „Străinul” pe de rost. Uneori, visez pasaje din ea. Doar titlul e altul: „Străinii”. Asta am devenit din ’90 încoace. Aşa supravieţuim Erei Noastre.
Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă. Nu la fereastră!