Iar clorofila are lentile gri

O ştiam de pe vremea când lumea se mira: „Ce ochi verzi are copila asta!” De mine, nimeni nu zicea nimic. Eram, în cel mai bun caz, umbra Clorofilei-ţări cu ochi verzi.
De ce te uiţi la mine pe furiş? Mă placi?
– Acum, da. Peste ani şi ani, te voi urî din toată inima mea. Presimt asta.
Plec să mă ocup de fotosinteza lumii. Nu-ţi pare rău?
– Poate!
Jucam fotbal. Purtam tricoul verde, cu numărul 7. Trăgeam la poartă. Nimeream vinclul din afara careului de şaişpe metri. Eram vedetă.
Va veni vremea când vei fi luat la unşpe metri. Se va face mişto de tine şi de tot ce este mai de preţ într-o ţară care-şi pune ochelari de cal. Într-o lume în care şi eu voi fi obligată să-mi pun lentile de contact.
– Vrei cumva autograf?
S-a bosumflat. Mi-a explicat că trebuie să se ocupe de fotosinteza lumii. Mai puţin de a ţării în care juram:
– Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni…
Fiu de nădejde într-o ţară gri!
– Voi respecta …
Tot ce în ţara asta va deveni absurd!
– Voi…
Voi nu veţi mai fi voi !
Mă îngâna şi râdea. Doar râsul mai rămăsese verde-pur la ea. Avea lentile de contact. Nuanţă de verde-ntunecat.
– Şi sufletele noastre poartă lentile de culoare gri?
Normal. Trebuie să vă adaptaţi lumii-n care trăiţi.
Răscolesc amintiri. Revăd fazele când trăgeam din afara careului de şaişpe metri direct la vinclu. Fusesem vedetă, am fost cândva, toţi din ţara asta, o echipă.
Nocturna luminează a culoare gri. După chipul şi asemănarea noastră.
În biserică, flacăra lumânării pâlpâie a stingere de neam. Până şi sfinţii poartă lentile de contact. Dascălul îmi şopteşte:
– Aprinde o lumânare!
Fumul, gri şi ăsta, se ridică drept rugă a sufletelor pustii. A sufletelor – clorofile verzi. Cândva! Azi, cu lentile de contact.
Gri!