O ştiam de pe vremea când lumea se mira: „Ce ochi verzi are copila asta!” De mine, nimeni nu zicea nimic. Eram, în cel mai bun caz, umbra Clorofilei-ţări cu ochi verzi.
– De ce te uiţi la mine pe furiş? Mă placi?
– Acum, da. Peste ani şi ani, te voi urî din toată inima mea. Presimt asta.
– Plec să mă ocup de fotosinteza lumii. Nu-ţi pare rău?
– Poate!
Jucam fotbal. Purtam tricoul verde, cu numărul 7. Trăgeam la poartă. Nimeream vinclul din afara careului de şaişpe metri. Eram vedetă.
– Va veni vremea când vei fi luat la unşpe metri. Se va face mişto de tine şi de tot ce este mai de preţ într-o ţară care-şi pune ochelari de cal. Într-o lume în care şi eu voi fi obligată să-mi pun lentile de contact.
– Vrei cumva autograf?
S-a bosumflat. Mi-a explicat că trebuie să se ocupe de fotosinteza lumii. Mai puţin de a ţării în care juram:
– Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni…
– Fiu de nădejde într-o ţară gri!
– Voi respecta …
– Tot ce în ţara asta va deveni absurd!
– Voi…
– Voi nu veţi mai fi voi !
Mă îngâna şi râdea. Doar râsul mai rămăsese verde-pur la ea. Avea lentile de contact. Nuanţă de verde-ntunecat.
– Şi sufletele noastre poartă lentile de culoare gri?
– Normal. Trebuie să vă adaptaţi lumii-n care trăiţi.
Răscolesc amintiri. Revăd fazele când trăgeam din afara careului de şaişpe metri direct la vinclu. Fusesem vedetă, am fost cândva, toţi din ţara asta, o echipă.
Nocturna luminează a culoare gri. După chipul şi asemănarea noastră.
În biserică, flacăra lumânării pâlpâie a stingere de neam. Până şi sfinţii poartă lentile de contact. Dascălul îmi şopteşte:
– Aprinde o lumânare!
Fumul, gri şi ăsta, se ridică drept rugă a sufletelor pustii. A sufletelor – clorofile verzi. Cândva! Azi, cu lentile de contact.
Gri!