Absent la tot şi toate,  Timpul stătea picior peste picior şi fuma ca turbatul.
I-am zis că nu-i un obicei prea sănătos. Şi că nu-i frumos să strivească ţigările pe jos.
– De când îmi ţii mie morală? Un whisky, ai?
 Aveam. Mi-a luat toată sticla. Fuma şi arunca chiştoacele pe jos.
 În colţul celălalt, stătea  Vremea! Era mai cizelată. A luat aspiratorul şi făcea curat în urma Timpului. Aspira mucuri de viaţă. Mucuri de ţigări deocheate, fumate pe jumătate. Erau ale mele. 
– Chiştocuri de viaţă, asta lasă oamenii în urmă!, a zis Vremea.
Vremea şi Timpul. Unii spun că sunt unul şi-acelaşi lucru. Aiurea, nu-s!
– Şi ce planuri de viitor ai ?”, m-a întrebat Timpul.
– Trebuie să răspund acum?
– Aaaa, nuu! Eu am vreme să aştept!
Vremea terminase  cu ordinea prin încăperea-viaţa mea. Timpul începuse să recite, privind şi el într-o altă oglindă:
– „Sunt bolnav de tot, prieteni!”.
– Ţi-am zis să o laşi mai moale cu băutura, tutunul…
– Nu despre el vorbeşte, despre tine!”, mi-a zis Vremea.
– Cu ce drept?”
– Cu dreptul de-aţi spune că nu te-ai bucurat de viaţă. Cu reproşul că n-ai fumat până la capăt fiecare ţigară. Cu părerea de rău că trebuia să arzi de tot. Nu pe jumătate.
– Şi ce-l priveşte pe el?
-Nu are ceva personal cu tine. El doar compară viaţa cu o ţigară care arde. Şi trebuie fumată pân’ la capăt.
Timpul n-a mai avut răbdare să-i răspund ce planuri am. A plecat.
Vremea? Vremea mi-a fluturat batista din uşă şi mi-a zis:
–Fumează ţigara-viaţă! Şi filtrul, dacă poţi.
De ce? Cum de ce? Fiindcă pachetul nu are douăzeci de ţigări-vieţi.
Doar una!