Cineva a ajuns azi-noapte pe Marte. A fost Luna. Nebuna plantase flori-paşapoarte pe o altă planetă. Lună dementă!
Obosită, a căzut pe Pământ.
„Ajutaţi-o!”, a strigat poetul. E „în cuibar rotind de ape, peste care luna zace”!
Stele căzătoare şi-au făcut cărare spre ea, asumându-şi riscul de rigoare; când ele cad, cineva moare. Acel cineva este o ea. Încrederea!
Luna agoniza.
– Este pe moarte!
– Să nu audă cuvântul ăsta!, mi-a şoptit o stea.
– De ce?
– Noi suntem stelele-kamikaze! Ne sacrificăm pentru ea.
– Pentru o cauză bună?
– Pentru o scuză mai bună!
– Anume?
– Că steaua voastră norocoasă n-a răsărit încă.
Luna rănită a-ntrebat dacă florile-paşapoarte s-au prins pe Marte.
– S-au prins, doamnă. Acum, stați liniștită! Pe Pământ, cât timp sunt flori artificiale, teoretic, există încredere. Practic…
Câtă vreme, totul este de formă, lumea aceasta încă rezistă. Tristă, dar subzistă! Cât timp oamenii s-au obişnuit să creadă că surâsurile artificiale sunt reale, e bine. Chiar confortabil aş spune!
Steaua-kamikaze care încurajase Luna mă mustră: Cam asta se întâmplă şi cu voi! Indiferenţi la suferinţele altora, egoişti. Sunteţi, mulți dintre voi, „găuri negre” pe care le umpleţi cu surâsuri artificiale! Numai pe Marte sunt flori adevărate! Flori-paşapoarte.
M-am întors spre Lună.
– Încă zace. Las-o în pace! E obosită de-atâtea flori plantate!
– Flori naturale? Flori adevărate?
– Fireşte. Aşa am aflat şi noi, stelele kamikaze, că există viaţă pe Marte.
– Şi voi? Voi ce căutaţi pe-aici?
– Am venit să ne luăm Luna înapoi.
– Cu noi, oamenii, cu noi cum rămâne?
Niciun răspuns. Luna şi-a revenit. Stelele-kamikaze n-au murit. Ne privesc noaptea, de sus. Uneori cu un surâs, alteori, cu un plâns.
Privesc la „un cuibar rotind de ape, peste care ţara zace”.
Luna tace!Lumea tace…