Centralista care îmi făcea legătura pe vremuri cu ai mei are şi azi un tic verbal. Ori de câte ori o întâlnesc, mă întreabă:
„Vorbiţi?”.
Vorbim, doamnă, vorbim ! Verzi şi uscate. Despre făcute, mai puţin. Despre nefăcute, mai mult. Purtăm chiar dialoguri. Uneori… Adică, pe sărite… Cum să vă explic? Cam din An în Paşte. Atunci ne urăm printre dinţi toate cele bune.
„Alo, vorbiţi?”, mă întreabă iar.
Este cam surdă, biata de ea. N-a înţeles nimic. Deh, vârsta, deh, anii, deh, necazurile…
Am ridicat glasul:
Mai şi bârfim. E la modă. Ne bucurăm de răul altuia. De multe ori, chiar ne scuipăm. Ştiţi ce înseamnă asta? Că încă trăim. Că încă existăm!
„Şi ce vorbiţi?”, a insistat.
M-am enervat. Cine n-ar fi făcut-o? Am dat să plec.
N-am făcut-o din respect pentru doamna care îmi făcea legătura cu taxă inversă pe vremea când încă exista bun-simţ.
Pălăvrăgim, doamnă. Vorbim despre cai verzi pe pereţi. Uneori, despre sănătate, cel mai des despre moarte. Vă dau un exemplu: „Ştii că a murit cineva de la noi?”, m-a anunţat o cunoştinţă. Eu i-am răspuns: „Dumnezeu să îl ierte!”. Asta a fost toată discuţia.
„Vorbiţi?”
Simţeam că-mi ies din minţi.
Unii vorbesc singuri, să ştiţi! Şi nu-s nebuni. Alţii nu vorbesc, doamnă. Doar comandă. Sau urlă. Ăia sunt stăpânii zilei de azi. Ei decid. Ei sunt smintiţii.
Centralista care îmi făcea pe vremuri legătura cu o lume în care exista bun-simţ şi-a văzut de drum. I-am spus „Sărut-mâna!”.
Nu m-a mai întrebat nimic. Am început eu – şi nu eram singurul – să vorbesc singur.
– Alo, trecutul?
– Ce doriţi?
– Să vorbim. Se poate?
– Evident. Despre ce?
– Despre trecute vieţi, despre trecuţi oameni, despre trecută viaţă.