Cineva m-a sfătuit să uit ce s-a-ntâmplat. Să nu ţin cont de ultimii treizeci de ani. Să uit de umilinţe, să uit că am avut dorinţe. Să uit multe.
Mi-a spus: „De poţi, uită ura ce le-o porţi!”.
De unde ştie acel cineva că au rodit în mine fructele mâniei? Probabil că se citeau pe faţa mea şi revolta, şi tristeţea, şi cam atât. Iluzia de bine o băgasem demult în debara. Abia mai respira.
Credeam că sunt singurul din ţară care primeşte sfatul ăsta. Nu-i aşa.
Am fost şi la întâlnirea „Cercului optimiştilor dispăruţi”. Am băut şi-am cântat „Deşteaptă-te, române”. Ce frumos sună la beţie Imnul, în România… La sfârşit, ne-am urat: „De-om putea, să uităm ura ce-o purtăm!”
Şi pe la preotul care m-a botezat am trecut. M-a dojenit că nu i-am dat măcar un telefon să-i spun dacă mai trăiesc.
M-am spovedit. I-am spus că am furat, că am minţit, că am…
Am crezut că-mi dă pedeapsă să bat mătănii la greu. Aiurea! Doar mi-a zis:
„De puteţi, nu vă împărtăşiţi cu ura ce-o purtaţi!”.
Aşadar, în Parohia România suntem mulţi care încercăm să uităm.
Se joacă poker pe uitate la cârciuma în care copii săraci şi sceptici ai plebei proletare beau „pe caiet”, din pahare. Pahare goale, nicidecum pe jumătate pline!
Trei decenii este miza acestui joc. Toţi pierd.
Oamenii nu pot uita anii în care a domnit non-valoarea. Trei decenii în care deviza a fost şi este „Fiecare se descurcă cum poate!”.
Anii de după ’90, în care iluziile au fost sufocate în debara.
De poţi, uită ura ce le-o porţi!
Nu pot!