„N-am fost niciodată pe gustul lor. Ba secam, ba aveam gust sălciu. Chiar ni s-a reproşat: << Ciuturile scot din adâncuri nămol>>. S-au lepădat repede de noi. Dar să nu fim supărate! Aşa fac şi oamenii-ntre ei.”
Eram martorul unui dialog între Fântâna cu cumpănă şi Fântâna cu roată. Vorbeau pe limba apelor uitate şi-a ciuturilor secate.
„Poate ne cred vinovate de crimă. Poate că lumea ne găseşte vină că Narcis a fost ademenit de noi. Poate că băiatul ăla frumos a zis cu limbă de moarte:<<Să mă răzbunaţi. Să daţi uitării fântânile. Să le lăsaţi să putrezească de vii. Să nu le îngropaţi!”.
De multe suferă lumea asta, m-am gândit. Mai puţin de dorul fântânilor vieţilor noastre.
Fântâna cu cumpănă stătea cu braţul în sus, spre lună. Părea că se roagă să cadă o rază pe ea. Să fie iarăşi ce-a fost… Dar luna, ca şi lumea, îşi vedea de eclipsa ei… Doar pietrele de moară de la capătul celălalt o ţineau condamnată la ani grei de închisoare- uitare.
„Ştii – a murmurat Fântâna cu roată – odată m-a vizitat Cobiliţa. Am depănat amintiri despre oameni. A zis că fără curăţenia fântânilor nu poate exista nici cealaltă, a sufletelor”.
O altă fântână – avea amputată roata – s-a uitat în jos: „Aşa trebuie să privească şi lumea în conştiinţa ei. Eu am urmat firul lanţului ruginit”.
Să trecem totuşi la chestii mai vesele, a schimbat discuţia o alta. Apoi a povestit ceva tragi-comic:
„Într-o noapte, o ciutură cu braţul de lemn a luat foc. Biata de ea sfârşi arsă ca un rug”.
Şi-au râs toate.
Dar nu era râsul lor… Dar prea repede dăm uitării tot ce au însemnat unele fiinţe în viaţa noastră.
Fiinţe, cândva, pentru unii, fântânile – cu sau fără roată – nu vor mai face parte din viaţa lor.
Poate, doar, câte una, să aibă norocul să moară în flăcări. Să nu fie martorele unor aşa vremuri.
În rest, toate sunt vii, dar condamnate pe viaţă la uitare. Aşa şi cu oamenii!
Şi câtă nevoie are lumea de curăţenia fântânilor de altădată!
Sălcie cumpănă de viaţă….