Fiindcă ea – Sânziana, fiindcă ele -Sânzienele…

Problema mea, noaptea trecută, n-a fost dacă trebuie scris Noua Sânziană sau Sânziana cea Nouă. De asta se ocupă filologii. Nici remuşcări n-am c-aş comite o erezie, azi fiind sărbătoare. Şi mai ştiu că, de fapt, ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu. Sau îi plăcea. «Fiindcă ea, fiindcă ea mai avea» – acum ceva vreme –, nu în zilele astea, grijă şi de soarta mea. Şi o chema doar Sânziana. Nu devenise Sânziana Nouă.
Fiindcă ele, numitele Sânziene, în tinereţile mele, dansau şi se bucurau odată cu mine. Atunci, îmi plăceau.
Şi lui Dumnezeu, de asemenea!
Şi mai ştiam că-n nopţi ca astea se deschideau cerurile. Azi, trag obloanele orizonturile.
Şi mai naşpa e că Sânzienele Noi s-au îngrăşat şi-au încins hora în bătătura din Parlament. Şi nu numai.
Iar aşa ceva, nici lui Dumnezeu nu-i place!
Noaptea trecută mi-am dat seama că, vorba cuiva, «Vremurile vremuiesc şi au ieşit la suprafaţă jigodii, care sar sus… sus… sus…».
Iar acolo sus, unde e puterea, nimeni nu mă mai iubeşte. Doar viaţa mi-o scumpeşte.
Cândva, îmi plăcea de fata asta, Sânziana. Chiar şi Cel de Sus, de dragul ei, deschidea bolta cerului.
«Fiindcă ea, fiindcă ea mai avea şi-altceva”. Nu doar pe vino-ncoa. Nu doar trufandale şi cafea. Mai avea grija neamului ăsta.
Mai nou, triste sunt nopţile şi zilele naţiei ăsteia numai la gândul „Ce ne-o aştepta?”. Că «vremurile vremuiesc şi au ieşit la suprafaţă jigodii».
Fiindcă noua Sânziană, fiindcă noile Sânziene, fiindcă noii Sânzieni «sar sus… sus… sus.»
Apus!