Telega – Scorţeni – Ploieşti. Bursa vieţilor noastre: fântâni rănite, troiţe  şi  semnul crucii

 – Tăt în plimbare? – Tăt! Cam  ăsta-i dialogul pe care-l port  cu cineva, de vreo trei ani  încoace.  La capăt  de Telega, spre Meliceşti. E un traseu pe care îl fac pe doă roţi.  Ploieşti – Băicoi- Telega şi retur.  Nu ştiu cum îl cheamă  pe acel om. Doar că, din când în când ne salutăm.  Nu, „Noroc!”, nu „Bună-ziua!”. Doar:- Tăt? 
– Tăt! Iar tăt înseamnă tot.  Adică tot în plimbare, eu, venit de la oraş.  Telega, cu  case,  cu urşi, cu câini… Telega, cu troiţe şi fântâni.  Da, ştiu, sunt mulţi care strâmbă din nas: ” Atâtea troiţe ca la noi n-am mai văzut  nicăieri!”. Că asta îi deranjează pe unii: troiţele, crucile, bisericile… Troiţe şi fântâni-răni. Una dintre ele, la ieşirea din Telega spre Scorţeni. Mă tot uit la ea.  Fântâni rănite, fântâni istovite, fântâni părăsite. 
– Tăt în plimbare?, îmi închipui că mă întreabă  fântâna. Cu ultima suflare, că are roata  din lemn putrezită. Iar un doctor de  puţuri i-a bandajat-o.  
– Păi, tăt!,  sunt sigur că-i răspund.  
Să-i fac o roată de la bicicletă cadou? Lumea e zgârcită în ziua de azi. Iar eu  fac parte din ea. Deci, nu!   
Odată, într-o noapte, cred că ea mi-a purtat ghinion. Am „spart”. Am rămas pe jantă cu roata din spate.  Să-i cer ajutorul  fântânii- rănite? Să-i iau roata? Fie ea şi din lemn? 
Asta  înseamna  s-o omor de tot. Sau de „tăt”. Deci, nu!  Pentru că orice om  zdravăn la cap nu  grăbeşte sfârşitul nimănui.  Destul că sunt egoist şi nu-i  schimb roata  bandajată.  

Scorţeni 

Case…  Unele dintre ele îmi par părăsite.   Acolo,  în urmă cu nu puţin timp, au fost iubiri, au fost trăiri. Acum sunt ecouri de viaţă.  
Sar peste  chestiile astea patetice –  cum ar zice unii – şi revin cu roţile pe  asfalt.  În apropiere este un centru de colectare a fierului vechi. Ieri, preţul unui kilogram era 0, 80 de lei. Evident, fluctuează precum la bursă. Bursa vieţilor noastre, în care mai punem încă preţ pe un „Bună-ziua!”, pe o fântână, pe ce a însemnat o casă. Pe ce înseamnă o troiţă. Pe ce a  însemnat Semnul Crucii –  cel puţin  pentru mine – într-o zi  de septembrie…  Sunt lucruri care nu se pot explica. Nu sunt ateu, nu sunt nici habotnic. Doar ştiu că deasupra uneia dintre ele mi s-a arătat o cruce.  Atunci aveam să aflu că cineva a murit. 
 -Tăt în aceeaşi zi? 
– Păi, tăt! Fac  des traseul ăsta  Ploieşti- Băicoi- Telega şi retur.  De ce? Fiindcă mă simt  tânăr. Fiindcă  fântâna bandajată  este  de-o vârstă cu mine. Poate mi-e soră, poate mi-a fost cândva altcineva…Poate că-n apa ei se oglindeşte chipul  celui care avea să moară atunci când am văzut crucea.  Merg des pe traseul ăsta.  Mai vreţi vreo explicaţie? Ar mai fi una. Sunt două coaste.  Ori eu, ori ele!  Asta îmi spun ori de câte ori  încep să le urc.  Iertaţi-mi aroganţa, dar o fac. Încă!  
„Încă sunt tânăr, doamnă!”. Doar aşa simt că sunt contemporan cu casele părăsite, cu fântânile rănite, cu mine însumi. Nu vă supăraţi, în ce an suntem?  Că vreau să merg la dispensar cu roata fântânii.  Un algocalmin cred că i-ar  face bine. Sau o faşă.  S-o bandajez aşa cum  fac  eu cu  plasturele lipit  pe spatele meu,  care mă doare, mă doare, mă doare.
– Tot spatele?
 – Da, tot!
 Scuzaţi, corect este: 
 – Tăt?
 –  Da, tăt.
Tăt,  adică tot  ce a fost  cândva  o lume care încet, încet, nu moare. Doar putrezeşte. Iar asta doare cel mai tare.