– Tăt în plimbare? – Tăt! Cam ăsta-i dialogul pe care-l port cu cineva, de vreo trei ani încoace. La capăt de Telega, spre Meliceşti. E un traseu pe care îl fac pe doă roţi. Ploieşti – Băicoi- Telega şi retur. Nu ştiu cum îl cheamă pe acel om. Doar că, din când în când ne salutăm. Nu, „Noroc!”, nu „Bună-ziua!”. Doar:- Tăt?
– Tăt! Iar tăt înseamnă tot. Adică tot în plimbare, eu, venit de la oraş. Telega, cu case, cu urşi, cu câini… Telega, cu troiţe şi fântâni. Da, ştiu, sunt mulţi care strâmbă din nas: ” Atâtea troiţe ca la noi n-am mai văzut nicăieri!”. Că asta îi deranjează pe unii: troiţele, crucile, bisericile… Troiţe şi fântâni-răni. Una dintre ele, la ieşirea din Telega spre Scorţeni. Mă tot uit la ea. Fântâni rănite, fântâni istovite, fântâni părăsite.
– Tăt în plimbare?, îmi închipui că mă întreabă fântâna. Cu ultima suflare, că are roata din lemn putrezită. Iar un doctor de puţuri i-a bandajat-o.
– Păi, tăt!, sunt sigur că-i răspund.
Să-i fac o roată de la bicicletă cadou? Lumea e zgârcită în ziua de azi. Iar eu fac parte din ea. Deci, nu!
Odată, într-o noapte, cred că ea mi-a purtat ghinion. Am „spart”. Am rămas pe jantă cu roata din spate. Să-i cer ajutorul fântânii- rănite? Să-i iau roata? Fie ea şi din lemn?
Asta înseamna s-o omor de tot. Sau de „tăt”. Deci, nu! Pentru că orice om zdravăn la cap nu grăbeşte sfârşitul nimănui. Destul că sunt egoist şi nu-i schimb roata bandajată.
Scorţeni
Case… Unele dintre ele îmi par părăsite. Acolo, în urmă cu nu puţin timp, au fost iubiri, au fost trăiri. Acum sunt ecouri de viaţă.
Sar peste chestiile astea patetice – cum ar zice unii – şi revin cu roţile pe asfalt. În apropiere este un centru de colectare a fierului vechi. Ieri, preţul unui kilogram era 0, 80 de lei. Evident, fluctuează precum la bursă. Bursa vieţilor noastre, în care mai punem încă preţ pe un „Bună-ziua!”, pe o fântână, pe ce a însemnat o casă. Pe ce înseamnă o troiţă. Pe ce a însemnat Semnul Crucii – cel puţin pentru mine – într-o zi de septembrie… Sunt lucruri care nu se pot explica. Nu sunt ateu, nu sunt nici habotnic. Doar ştiu că deasupra uneia dintre ele mi s-a arătat o cruce. Atunci aveam să aflu că cineva a murit.
-Tăt în aceeaşi zi?
– Păi, tăt! Fac des traseul ăsta Ploieşti- Băicoi- Telega şi retur. De ce? Fiindcă mă simt tânăr. Fiindcă fântâna bandajată este de-o vârstă cu mine. Poate mi-e soră, poate mi-a fost cândva altcineva…Poate că-n apa ei se oglindeşte chipul celui care avea să moară atunci când am văzut crucea. Merg des pe traseul ăsta. Mai vreţi vreo explicaţie? Ar mai fi una. Sunt două coaste. Ori eu, ori ele! Asta îmi spun ori de câte ori încep să le urc. Iertaţi-mi aroganţa, dar o fac. Încă!
„Încă sunt tânăr, doamnă!”. Doar aşa simt că sunt contemporan cu casele părăsite, cu fântânile rănite, cu mine însumi. Nu vă supăraţi, în ce an suntem? Că vreau să merg la dispensar cu roata fântânii. Un algocalmin cred că i-ar face bine. Sau o faşă. S-o bandajez aşa cum fac eu cu plasturele lipit pe spatele meu, care mă doare, mă doare, mă doare.
– Tot spatele?
– Da, tot!
Scuzaţi, corect este:
– Tăt?
– Da, tăt.
Tăt, adică tot ce a fost cândva o lume care încet, încet, nu moare. Doar putrezeşte. Iar asta doare cel mai tare.