Şi era noapte. Cam ora 2.00… Şi era mai. Încă mai este. Şi ştiu „că viaţa este ca mersul pe bicicletă. Că pentru a-ţi menţine echilibrul, trebuie să continui să mergi înainte”. Einstein parcă a zis asta. Dar n-aveam atunci chef de el. Trebuia să merg înainte, că viaţa nu are marşarier. Cu atât mai puţin bicicleta. Încă mai pot… Fără suţinătoare de efort. Încă puteam şi mă gândeam că şoferii, la ceas de noapte, sunt parcă mai ok. Trec pe faza scurtă când mă-ntâlnesc cu ei. Da, este o mică aroganţă ce scriu eu aici. Da’ cine nu are o părere – dacă nu bună, chiar foarte bună – despre el? D-aia mă gândesc că dacă nu existau selfieurile, trebuiau inventate. Îmi părea rău, de exemplu, că nu mi-am făcut unul cu şoferul unui TIR, în urmă cu un an. Era tot noaptea, prin iulie. Cale de câţiva kilometri a mers în spatele meu. Parcă mă îmbrăţişa cu farurile. Pe faza lungă, de data asta. M-am dat la o parte, să-i fac loc. Doar că acel meseriaş nu m-a-ntrebat dacă sunt cu toate acasă, de pedalez pe Câmpul Bălţeştiului la ora aia. Cred că era în jur de 3. Ce mai contează? Mi-a zis doar că sunt urşi prin zonă şi Doamne fereşte! La ieşirea pe DN1 A, zona Măgurele, Prahova, m-a lăsat. Nu înainte de a claxona a bun rămas. Îi ştiu şi numărul de la autotren. Nu-l scriu, pentru că n-a fost de acord. Şi era tot noapte, anul ăsta, încă luna mai. 8.05.2023. Ora două. Şi nu mai puteam. Aveam câteva zeci de kilometri în spate. ( V-am zis doar că eu, ca fiecare om, am o părere cel puţin bună despre mine: aveam 95 făcuţi pe două roţi.) Trecusem de Păuleşti, iar capătul micului meu record urma să fie Băicoi. Între ele, zona numită Canton. Şi mă opresc. Nu, nu mai puteam. Pun jos rucsacul şi caut ca disperatul ciocolata. Ştiţi, dulciurile fac bine în cazuri din astea. Şi am eu am ameţeli? Că vine – farurile pe faza lungă – un autoturism spre mine. Şi am eu auzenii? Că aud scrâşnet de frâne. Şi am eu părere despre unii OAMENI? Da! Da, fiindcă acel om care mă depăşise cu maşina a făcut calea-ntoarsă să mă întrebe de sănătate. Era două noaptea, iar el intrase la idei. „- Sunteţi bine? Este ceva în neregulă?”, mă întreabă. Nu eram în regulă. Dar ce era să răspund? „-Aaaa, daaa! Mulţumesc mult!” Şi-a plecat. Nu l-am întrebat cum îl cheamă. Nici numărul de la maşină nu-l ştiu. Ştiu doar că niciodată, ciocolata nu şi-a făcut efectul mai rapid ca atunci. Ciocolata, sau acel om care n-a trecut nepăsător pe lângă mine? În rest, cum zicea Einstein, viaţa este ca mersul pe bicicletă. Ca să-ţi menţii echilibrul – dar mai ales ca să fii om întreg – îţi faci timp să-ntrebi pe cineva dacă este ok. Dimineaţa zilei de 9 mai, ora două. Mulţumesc, domnule!